De ceva timp, când mă urc în mașină ca să merg acasă, nu mai vreau să ascult muzică.
Și mi se pare aproape ciudat, pentru că eu am folosit muzica ani întregi ca pe un fel de pansament. Mă urcam în mașină, porneam ceva și lăsam sunetele să umple tot spațiul dintre mine și mine. Muzica mă liniștea. Mă ținea ocupată. Îmi schimba starea, îmi muta gândurile dintr-un loc în altul.
Acum, indiferent ce ascult, parcă mă agită.
Nu mai vreau nimic în plus.
Vreau liniște.
Abia acum înțeleg cât de obositor poate deveni, uneori, tot ce vine din afara noastră.
Am avut atât de multe lucruri de dus, de gândit, de rezolvat, de simțit. Atât de multe voci. Atâtea întâmplări care au intrat în mine și au rămas acolo, unele fără să le dau voie. Și după o anumită cantitate de zgomot, sufletul începe să ceară opusul.
Nu mai vrea explicații.
Nu mai vrea muzică.
Nu mai vrea conversații.
Vrea să audă.
Pe el.
Așa că merg cu mașina spre casă și las totul oprit.
Și în liniștea aceea încep să-mi aud corpul.
Respirația. Motorul. Semnalizarea. Roțile pe asfalt. Uneori îmi aud stomacul. Îmi simt umerii încordați. Maxilarul. Inima. Felul în care inspir mai adânc fără să-mi dau seama.
Și mă gândesc că poate asta înseamnă, într-un fel, să te întorci acasă.
Nu la o adresă.
La tine.
Mi se pare fascinant cât de mult ne îndepărtăm de propriul corp atunci când viața devine prea mult. Continuăm să funcționăm. Muncim. Răspundem. Rezolvăm. Zâmbim. Vorbim. Ne comportăm ca și cum suntem acolo, prezenți, dar înăuntru ceva rămâne în urmă.
Și corpul știe.
Corpul știe înaintea noastră.
Uneori printr-o oboseală pe care nu o putem explica. Alteori printr-o neliniște. Printr-un nod în gât. Prin stomac. Prin insomnie. Prin nevoia de a ne retrage. Prin dorința inexplicabilă de a nu mai auzi nimic.
Eu cred că și liniștea poate fi o formă de întoarcere către sine.
De aceea am început să o caut.
Merg singură spre casă și nu mai încerc să-mi ocup mintea. O las să fie. Nu mă mai grăbesc să umplu fiecare secundă cu ceva.
Și, încet, încep să mă aud.
Nu neapărat în cuvinte.
Mai degrabă în senzații.
În felul în care corpul meu îmi spune că a fost prea mult. În felul în care pieptul se destinde când nu mai trebuie să răspund nimănui. În felul în care, după câțiva kilometri de tăcere, îmi dau seama că sunt din nou aici.
În mine.
Poate că există momente în viață în care nu avem nevoie să ne găsim răspunsurile.
Avem nevoie doar să ne găsim din nou.
Și uneori drumul până acasă este chiar drumul acesta.
Un drum fără muzică.
Fără explicații.
Fără nimic care să acopere ceea ce se întâmplă înăuntru.
Doar eu, corpul meu, respirația mea și liniștea.
Și senzația aceea aproape intimă că, după mult timp, îmi aud din nou sufletul respirând.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir