Nu mă mai împart
Stau pe marginea patului, cu laptopul deschis în fața mea, dar nu scriu.
Cursorul clipește… ca o invitație. Sau ca o presiune.
În mine se întâmplă ceva.
Simt cum viața mă trage în două direcții …
una sigură, clară, „corectă”…
și alta… vie.
Cea vie nu are structură.
Nu are reguli.
Are doar puls.
Îmi trec degetele peste claviculă, lent, absent… ca și cum aș încerca să mă simt pe mine însămi mai clar.
Pentru că adevărul e că nu vreau doar o carieră.
Vreau să simt că trăiesc în ea.
Mă gândesc la mine în cabinet.
Nu ca un rol. Nu ca o funcție.
Ci ca prezență.
O femeie care ascultă.
Care simte.
Care intră în lumea celuilalt fără să se piardă pe sine.
Și în același timp…
mă văd scriind.
Noaptea.
Cu o intensitate care nu e doar intelectuală, ci aproape… corporală.
Ca și cum fiecare idee ar avea temperatură.
Ca și cum fiecare cuvânt ar atinge ceva în mine.
Îmi dau seama că asta este tensiunea mea:
…partea din mine care vrea să înțeleagă (I)
…partea care vrea să simtă și să creeze (A)
…partea care vrea să se conecteze și să ajute (S)
Și în loc să le aleg…
încep să le simt împreună.
Respir mai adânc.
Și atunci apare un gând care nu e doar gând, e o senzație caldă, care se întinde în mine:
Poate că vocația mea nu e o alegere… ci o integrare.
Nu trebuie să renunț la nimic.
Pot să fiu:
cea care simte
cea care înțelege
cea care transformă
Închid ochii o secundă.
Și pentru prima dată, cariera nu mai pare o obligație…
ci o extensie a corpului meu, a minții mele, a dorinței mele de a trăi autentic.
Un spațiu în care nu doar exist…
ci ard lent, conștient, viu.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir