Nu e dorință. E sare pe rană.

Te-am gustat... nu erai dulce...

Sarea…

M-am gândit azi la sare… nu ca la un ingredient, ci ca la o formă de adevăr care nu se ascunde.

Sarea nu minte.

Ea nu îndulcește, nu maschează, nu seduce prin iluzie.

Ea pătrunde direct, în carne, în rană, în dor.

Și poate de aceea mă atrage.

Pentru că, undeva în mine, există o nevoie aproape viscerală de a simți lucrurile așa cum sunt fără filtre, fără decor, fără rușine.

Sarea e ceea ce rămâne după evaporare.

După ce apa, emoția dispare, rămâne esența.

Cristalul.

Adevărul.

Și mă întreb… cât din ceea ce trăiesc este apă și cât este sare?

Când te ating nu te simt doar ca pe un corp, ci ca pe o textură de sensuri.

Există în pielea ta un gust subtil,

aproape invizibil, care nu e dulce… ci real.

Un gust care nu promite, ci confirmă.

Poate de aceea dorința nu e întotdeauna blândă.

Pentru că ea nu vrea doar plăcere, vrea esență.

Iar esența, uneori, ustură.

Dar în acea ușoară usturime există o trezire.

O conștiență care nu mai poate fi negată.

Sarea nu e confortabilă.

Dar este vie.

Și poate că adevărata intimitate nu înseamnă să fii mângâiată doar cu zahăr… ci să fii simțită în toată intensitatea ta, până la ultimul cristal.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir