Notă intimă

Uneori simt că în spațiul terapeutic se deschide o poartă invizibilă, o membrană fină între lumi. Acolo, în acel loc pe care doar sufletul îl poate recunoaște, intru în contact cu sinele superior al celuilalt și, cumva, cu al meu. Îl simt vibrând, întinzându-se ca o lumină caldă care îmi atinge pieptul, făcându-l să tremure ușor. Oglindesc acea lumină cu smerenie, ca o preoteasă a unei taine vechi, și aștept ca energia creatoare să își facă lucrarea. Este o atingere nevăzută, un fel de mângâiere energetică între două ființe care se caută pentru ca una dintre ele să se regăsească.

A fi terapeută înseamnă pentru mine o formă de devoțiune. Un privilegiu aproape sacru. Intrând în sesiune, simt adesea un fior, nu de teamă, ci de reverență. O prezență tăcută, adâncă, îmi așază inima în palmele ei și parcă îmi șoptește: fii blândă, fii trează, fii vie.
Actul terapeutic este un mister erotic în sensul psihic, o întâlnire a două energii care se ating, se influențează, se oglindesc. Nu știu niciodată în ce cotloane ale sufletului voi intra, ce straturi voi descoperi, ce umbre se vor ridica la suprafață, ghidată nu de mintea mea, ci de ritmul celuilalt. Și de propria mea disponibilitate de a simți.

În toți anii aceștia am înțeles ceva esențial: rădăcina durerii umane este mereu aceeași… lipsa iubirii. O absență care prinde forma unui gol ce trosnește în interior, un spațiu răcit, nehrănit, în care ar fi trebuit să fie căldură, atingere, sprijin, privire, prezență. Când această hrană lipsește, omul încearcă să-și încălzească trupul cu hrană în exces, cu alcool, cu munci istovitoare, cu cumpărături, cu vicii, cu orice poate amorți durerea. Dar toate acestea sunt doar mantii subțiri așezate peste o inimă flămândă.

Golul din suflet cere, de fapt, apropiere. Cere atingerea aceea subtilă dintre două conștiințe, vibrația care spune: te văd, ești aici, exiști, meriți iubire. Când aceasta lipsește, ne pierdem, ne risipim, ne împrăștiem în roluri, în consum, în agitație, până ne uităm de noi.

Și totuși… simt că trăim într-o vreme în care mulți oameni au început să se trezească. Să-și asculte inima. Să înlocuiască agitația cu respirație. Să pună esențialul înaintea convențiilor. Să-și caute înapoi Eu-l rătăcit.

Iar eu, în mijlocul acestor treziri, mă simt ca o femeie care ține în mâini lumina altora, o lumină ce trezește și în mine forțe vechi, senzuale, arhetipale forțele Vindecătoarei, ale Mamei Profunde, ale Femeii care știe.
Și mă las atinsă de ele, învățată de ele, chemată de ele.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir