Mă simțeam dorită. Dar nu în graba acelei dorințe care mistuie, ci într-o dorință tăcută, veche, care mă înfășura încet, ca o promisiune nerostită. Mă simțeam privită. Într-un fel în care nu mai fusesem privită de mult timp. Nu doar cu ochii, ci cu o atenție deplină. Ca și cum între mine și privirea lui se forma un spațiu sacru, unde puteam să fiu orice.
Cu ele, fetele, mă simțeam mamă uneori. Mă uitam la ele cum se mișcă prin lume cu încredere și inocență, și voiam să le protejez. Dar în același timp, îmi erau surori. În joacă, în râs, în tachinările noastre cu el. Eram trei oglinzi, reflectând aceeași lumină feminină în forme diferite.
Cu el, mă simțeam iubită. Într-un mod care nu cerea nimic, dar care deschidea totul. Eram femeia care în sfârșit se simțea văzută dincolo de roluri. Când îmi spunea „fata mea”, ceva în mine se înmuia. Și totuși, simțeam și tensiunea, acel fior dulce al unei limite neclare între tată și amant, între joc și real.
Toate rolurile mă locuiau simultan: mama care dă, sora care înțelege, iubita care tresare, fata care așteaptă să fie aleasă.
Poate că nu eram niciuna în întregime. Poate că eram toate. Și în acel univers mic, cu fetele lui și cu el, deveneam eu. Fără mască, fără vină. Doar dorință pură și sens.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir