Noi nu pierdem timpul. Ne pierdem în el.

Mă întreb adesea dacă ceasul măsoară cu adevărat timpul sau doar frica noastră de a-l pierde.

Secunde.

Minute.

Ore.

Linii ordonate pe cadrane perfecte, ca și cum existența ar putea fi domesticită prin cifre. Ca și cum moartea ar accepta să fie programată la ora 17:30.

Dar timpul nu locuiește în ceas.

Ceasul măsoară convenția.

Timpul măsoară transformarea.

Ridurile nu apar pentru că au trecut ani, ci pentru că a trecut viață. Dorul nu se adună în minute, ci în absențe. Iubirea nu durează trei luni sau zece ani, ea există într-o intensitate care sfidează calendarul.

Există oameni pe care îi cunoști într-o oră și îți schimbă întreaga biografie.

Și există ani întregi care nu lasă nimic în urmă.

Atunci ce măsurăm?

Poate nu timpul, ci distanța dintre cine am fost și cine devenim.

Noi spunem: „nu am timp”.

Dar adevărul este mai brutal.

Nu avem control.

Timpul nu ne aparține.

Noi îi aparținem lui.

Ne naștem deja în curgerea lui, ca niște trupuri aruncate într-un fluviu care nu întreabă dacă vrem să înotăm. Ne agităm, planificăm, amânăm, promitem, dar totul se petrece în interiorul unei mișcări mai mari decât noi.

Nu noi pierdem timpul.

Noi ne pierdem în el.

Psihanalitic vorbind, poate tocmai de aceea omul inventează ritualuri: aniversări, calendare, aniversări de cuplu, fotografii, liste de obiective. Sunt forme elegante de a negocia cu anxietatea finitudinii.

Dacă pot numi momentul, poate îl pot stăpâni.

Dacă îl fotografiez, poate nu moare.

Dacă îl repet, poate rămâne.

Dar nimic nu rămâne.

Și tocmai aici se naște frumusețea.

Erotismul timpului stă în imposibilitatea lui de a fi posedat. În faptul că o atingere nu poate fi reluată identic. Că un sărut are valoare tocmai pentru că trece. Că trupul este frumos pentru că îmbătrânește, nu în ciuda acestui fapt.

Perfecțiunea ar fi insuportabilă dacă ar fi eternă.

Poate de aceea cele mai vii momente sunt cele în care uităm de timp: în iubire, în orgasm, în durere profundă, în rugăciune, în artă. Acolo ceasul devine inutil. Acolo nu mai există cronologie, ci prezență pură.

Poate timpul nici nu este o linie.

Poate este o carne invizibilă prin care trecem.

Și poate sensul vieții nu este să-l învingem, nici să-l economisim, nici să-l organizăm perfect.

Ci să avem curajul de a-l locui.

Pentru că, la final, nu vom întreba câte ore am avut.

Ci dacă am fost cu adevărat vii în ele.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir