Noaptea în care viața se întâmpla fără mine
Stau în pat.
Lumina telefonului îmi spală fața într-o lumină rece, aproape clinică.
Derulez.
Un corp transpirat ridică greutăți într-o sală de sport.
Altcineva aleargă pe o plajă cu vânt.
O fată frământă pâine cu mâinile goale, iar făina se ridică în aer ca un praf de lumină.
Un cuplu râde într-o cafenea.
Un băiat învață pentru examene la o masă plină de cărți.
Cineva face box.
Cineva călătorește.
Toată lumea trăiește.
Degetul meu continuă să alunece pe ecran, iar viața celorlalți curge pe lângă mine ca un râu în care nu intru niciodată.
Eu nu fac nimic.
Stau în pat.
Gândesc.
Simt.
Și uneori asta doare mai mult decât oboseala.
Pentru că în acele momente apare întrebarea aceea tăcută, aproape rușinată:
Eu oare nu merit nimic din toate astea?
Merită corpul meu să simtă efortul mușchilor?
Merită pielea mea vântul unei călătorii?
Merită inima mea o poveste de dragoste?
Telefonul continuă să lumineze în întuneric.
Dar în mine începe altceva.
Psihanaliza ar spune că nu este lene.
Este o formă de blocaj al dorinței.
Viața nu lipsește din jurul meu.
Viața stă chiar lângă mine, pe marginea patului, ca o iubită răbdătoare.
Dar eu încă nu am decis să o ating.
Într-un mod straniu, există și un erotism în această stare.
Erotismul posibilului.
Pentru că între mine și toate acele vieți de pe ecran nu există o prăpastie reală.
Există doar un gest mic.
Un gest aproape banal.
Să pun telefonul jos.
Să ies din pat.
Să fac primul lucru, oricât de mic.
Viața nu cere performanță la început.
Cere doar participare.
Psihicul nostru funcționează uneori ca un corp care a stat prea mult timp nemișcat.
Primele mișcări sunt grele.
Dar după ele vine circulația.
Și apoi dorința.
Și apoi, într-o zi, observi ceva neașteptat:
nu mai privești viața pe ecran.
Trăiești în ea.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir