Astăzi simt în mine neputința ca pe o umbră care mă urmărește în fiecare gest. Trăiesc într-o lume care se ascunde după măști, în care sinceritatea e o fantomă, iar iubirea a devenit o monedă de schimb. Se vorbește despre ea cu pasiune, dar în spatele cuvintelor simt doar goana disperată după validare. Alergăm după iubire, dar nu știm să dăm nimic. Așteptăm, mereu așteptăm, ca celălalt să umple un gol pe care noi nu avem curajul să-l privim.
Îmi vine să țip: de ce trebuie să cerșim ceea ce ar trebui să curgă firesc? În locul ei găsesc doar tranzacții, promisiuni sterile, gesturi calculate. Și atunci simt dezgust. Dezgust pentru aceste jocuri, pentru trupurile care se ating fără să se dorească, pentru buzele care mint în timp ce sărută.
În mine, erotismul s-a transformat într-o cameră întunecată, unde plăcerea nu mai e simplă, ci amestecată cu furie și tristețe. Vreau să dezbrac lumea de hainele ipocriziei, să-i privesc goliciunea, nu cea a corpului, ci a sufletului. Și mă întreb: cum poți să iubești într-o lume care nu mai știe ce e iubirea?
Astăzi, în jurnalul meu, las aceste cuvinte ca pe un strigăt în surdină: dezamăgire, dezgust, dorință. Toate coexistă în mine. Mă frământ între nevoie și revoltă, între ceea ce aș vrea să cred și ceea ce văd. Viața bate filmul, dar scenariul e scris cu mâini reci.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir