Nu a fost o noapte planificată. Nici măcar nu ne-am propus să ajungem acolo. Dar trupul meu știa. Știa din felul în care m-a privit, nu cu poftă grăbită, ci cu acel fel de atenție care face sângele să se încălzească încet, ca o candelă aprinsă în tăcere.
Ne-am atins timid la început, dar în acea timiditate era o forță. Mâna lui nu m-a apucat, m-a întrebat. Și pielea mea a răspuns: da. Nu doar da la atingere, ci da la deschidere, la intimitate, la expunere, la tot ce urma să vină. L-am simțit apropiindu-se ca un bărbat care nu cucerește, ci invită. Și eu m-am topit în invitația asta.
Am început să mă dezbrac în gând înainte să o fac cu hainele. Fiecare strat cădea nu doar de pe piele, ci și din minte. Rigiditatea, frica, „oare arăt bine?”, „oare simte ce simt și eu?” – toate se topeau în ritmul respirației lui care se apropia de a mea.
Când m-a pătruns, nu am simțit o intrare, ci o completare. Nu a fost o mișcare mecanică, ci un fel de alunecare înapoi către mine însămi. În timp ce intra în mine, simțeam că pătrund și eu mai adânc în mine. Ca și cum el era cheia și eu, o cameră uitată de mult. Fiecare mișcare ne reconstruia. Încet, dar sigur. Cu tremururi, cu hohote de râs, cu respirații pierdute, cu gemete care nu cereau, ci eliberau.
Am avut senzația că timpul se curbează. Nu știu cât a durat, dar știu că trupul meu a zis „da” de o mie de ori, în o mie de feluri. Și când am ajuns acolo – în acel loc unde nimic nu mai are nume, doar intensitate – l-am simțit și pe el venind odată cu mine. Nu într-un final, ci într-un început.
Și după... liniștea. Cea care vine doar când ai fost complet acolo. Fără mască. Fără rezervă. Doar doi oameni goi și plini, în același timp.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir