În noaptea asta, moartea a stat lângă mine.
Nu am văzut-o.
Dar am simțit-o.
Era undeva în cameră, tăcută, răbdătoare, cu acea liniște imensă pe care o are ceva ce știe că, mai devreme sau mai târziu, va câștiga.
Iar eu aveam o pisică întinsă pe burtă.
Atât.
Un trup mic peste trupul meu.
Căldură peste căldură.
Respirație peste respirație.
Și pentru câteva ore am uitat că există moarte.
Sau poate că n-am uitat.
Poate că tocmai atunci am înțeles-o.
Pentru că există ceva profund erotic în a simți căldura unei ființe vii când știi cât de rece poate deveni un trup.
Moartea ne face să dorim viața cu o intensitate pe care viața singură nu ne-o poate da.
Ne face să vrem să atingem.
Să ținem.
Să mirosim părul cuiva.
Să ne lipim obrazul de blana unui animal.
Să ascultăm respirația celui de lângă noi.
Să nu mai lăsăm niciun centimetru de distanță între noi și ceea ce iubim.
Pentru că știm.
În adâncul nostru știm.
Orice trup pe care îl iubim este un trup pe care, într-o zi, va trebui să-l pierdem.
Și poate că acesta este pactul secret pe care îl facem atunci când iubim.
Spunem: te las să intri în mine, deși știu că într-o zi absența ta mă va sfâșia.
Asta facem cu oamenii.
Asta facem cu animalele.
Ne atașăm.
Ne înmuiem.
Ne deschidem.
Le permitem să ne ocupe spațiul interior.
Și apoi devenim vulnerabili în fața timpului.
Acum câteva zile mi-a murit una dintre pisici.
Iar astăzi am mers din nou la veterinar cu celelalte.
Una se întoarce în cușcă.
Cealaltă se întoarce la pachet.
Și în mintea mea aceste două imagini s-au amestecat într-o singură întrebare:
Cât timp mai am?
Nu doar cu ele.
Cu toți.
Cu omul pe care îl iubesc.
Cu oamenii pe care îi iubesc.
Cu mine însămi.
Cât timp mai avem până când unul dintre noi va deveni amintire?
Este o întrebare pe care oamenii evită să o pună pentru că este prea crudă.
Așa că ne prefacem că avem timp.
Ne trezim.
Bem cafeaua.
Trimitem mesaje.
Facem planuri.
Râdem.
Ne certăm pentru lucruri stupide.
Ne culcăm.
Și undeva, în aceeași lume în care noi râdem, cineva își pierde copilul.
Cineva își pierde mama.
Cineva își pierde câinele.
Cineva își privește iubitul pentru ultima dată fără să știe că este ultima dată.
Asta mă înspăimântă.
Nu moartea în sine.
Ci ultima dată pe care nu o recunoaștem ca fiind ultima.
Acesta este cel mai mare truc al morții.
Nu ne anunță.
Nu spune: bucură-te, aceasta este ultima ta seară.
Nu spune: mai mângâie-l o dată.
Nu spune: privește-l mai atent.
Pur și simplu lasă viața să continue.
Și apoi o oprește.
În noaptea aceea, pisica mea dormea pe mine.
Iar eu mă gândeam că poate nu există nimic mai important pe lume decât acel moment.
Nu banii.
Nu planurile.
Nu statutul.
Nu toate lucrurile pentru care ne consumăm.
Ci acel corp viu care încă respiră lângă noi.
Acea ființă care încă ne caută căldura.
Acea inimă care încă bate.
Poate că adevărata bogăție este să ai pe cineva de care să-ți fie atât de frică să pierzi.
Pentru că durerea pierderii este prețul pe care îl plătim pentru privilegiul de a fi iubit.
Și nu vreau să devin imună la asta.
Nu vreau să mă obișnuiesc cu moartea până când nu mai plâng.
Nu vreau să devin atât de rațională încât să spun: era doar un animal.
Nu.
Era un suflet.
Era o viață.
Era o prezență.
Era cineva care își căuta locul lângă mine.
Și poate că, într-o lume în care oamenii au început să transforme aproape totul în obiect, una dintre ultimele forme de rezistență este să mai poți plânge după o ființă care nu ți-a oferit nimic material.
Doar iubire.
Doar prezență.
Doar companie.
Doar câteva nopți în care a dormit pe tine.
Și atunci moartea poate să vină.
Poate să stea lângă pat.
Poate să aștepte.
Eu tot voi iubi.
Pentru că dacă trebuie să aleg între două absurdități, să iubesc și să sufăr sau să nu iubesc ca să nu sufăr, aleg prima.
Aleg să mă doară.
Aleg să mă atașez.
Aleg să țin în brațe.
Aleg să plâng.
Aleg să iubesc un animal care poate muri înaintea mea.
Aleg să iubesc un om care poate pleca înaintea mea.
Aleg să-mi pun inima în mâinile unor ființe pe care nu le pot păstra pentru totdeauna.
Pentru că nemurirea nu este condiția iubirii.
Este imposibilitatea ei.
Tocmai pentru că știm că se termină, ne apropiem.
Tocmai pentru că trupul este trecător, îl dorim aproape.
Tocmai pentru că respirația se poate opri, o ascultăm.
Tocmai pentru că într-o zi mâna nu va mai răspunde la atingerea noastră, astăzi o căutăm.
Și poate că de aceea, în noaptea asta, nu vreau să mă gândesc la sicrie.
Nu încă.
Vreau să mă gândesc la burta mea și la trupul mic care a dormit pe ea.
La căldura aceea.
La respirația aceea.
La faptul că, pentru câteva ore, două vieți au stat lipite una de alta.
Și dacă moartea a fost în cameră și m-a privit, atunci să fi privit.
Să fi văzut.
Să fi înțeles că, atâta timp cât mai am suflare, eu voi alege viața.
Chiar și atunci când mă sfâșie.
Chiar și atunci când pierd.
Chiar și atunci când mă întorc de la veterinar cu o cușcă goală.
Chiar și atunci când trebuie să îngrop un trup pe care ieri îl țineam în brațe.
Pentru că moartea poate lua trupurile.
Dar nu poate lua faptul că au fost iubite.
Și poate că, în cele din urmă, acesta este singurul lucru pe care îl putem opune morții: să fi iubit atât de profund încât absența cuiva să dovedească faptul că a existat.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir