Moartea – orgasmul tăcut al existenței continue

Îți este frică de moarte?

Există o liniște în ideea morții pe care nu o înțelegem pe deplin, pentru că o privim ca pe un final. Dar dacă nu este un final? Dacă este doar o trecere, o undă subtilă între două stări ale aceleiași vieți care nu începe și nu se termină niciodată?

Simt uneori că moartea nu este opusul vieții, ci una dintre respirațiile ei. O inspirație profundă în care tot ce am fost se adună, se comprimă, se transformă… și apoi expiră într-o altă formă.

Poate că nu murim o singură dată.

Poate că murim de fiecare dată când ne desprindem de cine am fost: când o iubire se stinge, când o credință se rupe, când o versiune a noastră nu mai poate continua.

Și fiecare mică moarte poartă în ea o încărcătură senzuală, aproape interzisă pentru că presupune abandonul total. Exact ca în intimitate, unde te lași, unde renunți la control, unde te dizolvi în ceva mai mare decât tine.

Moartea, poate, este cea mai profundă formă de abandon.

Nu una violentă, ci una inevitabilă.

O predare.

Și dacă viața nu este doar acest corp, dacă suntem mai mult decât materia care ne ține ancorați aici, atunci moartea devine doar o schimbare de piele. Ca o dezbrăcare lentă, conștientă… ca o trecere dintr-o cameră în alta a aceleiași existențe infinite.

Sufletul nu moare. El doar își schimbă ritmul.

Iar atunci apare întrebarea care mă tulbură și mă seduce în același timp:

Câte morți trăim într-o singură viață?

Poate fiecare transformare este o mică înmormântare. Poate fiecare renaștere poartă în ea cenușa a ceea ce am fost.

Și poate că adevărata frică nu este de moarte, ci de a nu ne permite să murim suficient de des încât să devenim cu adevărat vii.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir