Despre fructe, copaci și nemurire
Poate că am înțeles greșit moartea.
Poate că am privit prea mult fructul și prea puțin copacul.
Ne uităm la un om și spunem: s-a născut. A crescut. A iubit. A îmbătrânit. A murit.
Dar dacă omul nu este niciodată doar omul?
Dacă este un fruct?
Atunci nașterea nu mai este începutul absolut, iar moartea nu mai este sfârșitul. Sunt doar două momente în viața unui fruct: momentul în care apare și momentul în care se desprinde.
Iar copacul rămâne.
Sau nici măcar copacul nu rămâne în forma lui.
Își pierde frunzele. Își schimbă ramurile. Este lovit de furtuni. Se usucă. Înmugurește din nou. Uneori moare. Iar din materia lui apare altă viață.
Natura nu pare să aibă aceeași obsesie pentru permanență pe care o avem noi.
Natura nu încearcă să păstreze aceeași formă.
Ea păstrează continuitatea.
Poate că aceasta este diferența.
Noi vrem să fim nemuritori ca indivizi.
Natura este nemuritoare prin transformare.
Și atunci mă întreb: ce sunt eu?
Sunt fructul copacului? Sunt copacul?
Sau sunt sămânța care, pentru o scurtă perioadă, a uitat că a fost cândva pădure?
Mama natură nu ne-a născut ca pe niște ființe separate, ci ca pe niște mici concentrări de viață.
Fructe calde, fragile, temporare.
Ne coacem în trup.
În carne.
În dorință.
În iubire.
În acea inexplicabilă nevoie de a atinge pe cineva și, pentru câteva secunde, de a nu mai ști unde se termină corpul nostru și unde începe al celuilalt.
Erotismul are ceva din botanică.
O forță veche împinge viața să continue.
Să se apropie.
Să se amestece.
Să lase ceva în urmă.
De aceea dorința este atât de puternică. Pentru că în spatele ei nu există doar plăcere.
Există continuitate.
Corpul știe ceva ce mintea uită.
Știe că nu suntem făcuți să rămânem.
Suntem făcuți să trecem.
Să ne transformăm.
Să ne depunem puțin câte puțin în lume.
Într-un copil.
Într-o atingere.
Într-o fotografie.
Într-un text.
Într-o persoană care își amintește de noi.
Într-un gest pe care cineva îl va repeta fără să știe de unde l-a învățat.
Într-o frică transmisă.
Într-o iubire vindecată.
Într-un cuvânt.
Într-o urmă.
Acestea sunt fructele noastre.
Și atunci există două feluri de a privi viața.
Putem spune: eu sunt fructul.
Și atunci moartea este inevitabilă.
Sau putem spune: eu sunt copacul care, pentru o clipă, a devenit fruct.
Și atunci moartea este doar desprinderea de o formă.
Nu știm ce se întâmplă după moarte.
Și poate că aici trebuie să rămânem sinceri.
Nu știu dacă există o continuare a conștiinței. Nu știu dacă sufletul se întoarce. Nu știu dacă există un alt ciclu, o altă lume sau doar liniște.
Dar știu ceva.
Materia din care suntem făcuți nu dispare pur și simplu.
Se schimbă.
Corpul care astăzi dorește, respiră și iubește aparține aceleiași naturi care a existat înainte ca noi să avem un nume.
Suntem făcuți dintr-o lume mai veche decât identitatea noastră.
Și într-o zi ne vom întoarce în ea.
Nu este nemurirea pe care o doream.
Dar este o formă de continuitate.
Moartea este o eroare de program doar în măsura în care programul nostru mental presupune că existența trebuie să continue în aceeași formă.
Natura nu gândește așa.
Natura schimbă formele fără să ceară permisiune.
Frunza cade.
Fructul se desprinde.
Sămânța intră în întuneric.
Și tocmai în acel întuneric începe ceva.
Acesta este paradoxul cel mai erotic al existenței: viața trebuie să accepte pierderea formei pentru a putea continua.
Copacul nu poate păstra fiecare fruct.
Fructul nu poate rămâne pentru totdeauna pe aceeași ramură.
Iubitul nu poate rămâne pentru totdeauna în aceeași îmbrățișare.
Corpul nu poate rămâne pentru totdeauna tânăr.
Nici noi nu putem rămâne ceea ce am fost ieri.
Și totuși...
Ceva continuă.
O energie.
O memorie.
O consecință.
O urmă.
O dorință.
O creație.
Suntem fructele mamei naturi.
Dar poate că, în același timp, suntem și copaci în devenire.
Tot ceea ce iubim, tot ceea ce atingem, tot ceea ce creăm poate deveni o ramură a noastră.
Iar ceea ce lăsăm în lume sunt fructele.
Așa că poate întrebarea nu este: cum pot să nu mor?
Ci: ce va rodi din mine?
Pentru că, într-o zi, trupul meu va coborî în pământ.
Dar poate că o parte din mine va fi rămas deja în lume.
În cineva pe care l-am iubit.
Într-un om pe care l-am ajutat.
Într-o pagină pe care am scris-o.
Într-un animal pe care l-am protejat.
Într-un copil care a învățat ceva de la mine.
Într-o femeie care și-a permis, după ce m-a cunoscut, să nu-i mai fie rușine de propria dorință.
Într-un bărbat care a învățat să iubească altfel.
Într-o persoană care, într-o zi, va privi un copac și se va întreba exact ceea ce mă întreb eu acum: dacă noi suntem fructele, cine este copacul?
Și poate atunci va înțelege.
Nu suntem separați de natură.
Suntem natura care a devenit conștientă de propria ei transformare.
Suntem copacul care visează că este fruct.
Suntem fructul care visează că este copac.
Suntem sămânța ascunsă în fiecare sfârșit.
Și poate că moartea nu este ușa care se închide.
Poate este doar momentul în care fructul cade.
Iar pământul îl primește.
Nu ca pe o dispariție.
Ci ca pe o posibilitate.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir