Poate că unii dintre voi ați observat.
Eu nu.
Sau poate că am observat, dar am ales să nu vă spun.
În scrierea trecută am spus că la masa aceea eram cinci.
Eu, Platon, Aristotel și Kant.
Patru.
Am scris „cinci” și apoi am continuat conversația ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ciudat, nu?
Poate că a fost o greșeală.
Sau poate că unele greșeli sunt felul în care inconștientul nostru bate la ușă.
Pentru că al cincilea era acolo.
De la început.
Stătea puțin mai în spate, în penumbră.
Nu vorbea.
Nu intervenea.
Nu încerca să ne convingă de nimic.
Doar ne privea.
Freud.
Acum îmi amintesc.
Avea un trabuc între degete, dar nu-l aprinsese.
Și poate că tocmai asta m-a făcut să nu-l observ.
Era prea tăcut.
— De ce nu ai spus nimic? l-am întrebat.
Freud m-a privit.
— Pentru că voi vorbiți prea mult.
Platon a zâmbit.
Aristotel a ridicat o sprânceană.
Kant a rămas impasibil.
— Despre ce?
— Despre nemurire.
Freud a spus cuvântul aproape în șoaptă.
— Vorbiți despre ea ca și cum ați descoperit-o.
— Și nu este posibilă? am întrebat.
— Posibilă?
A zâmbit.
— Pentru psihic, este absolut posibilă.
M-am apropiat.
— Ce vrei să spui?
Freud și-a pus trabucul pe masă.
— Omul știe că va muri. Dar inconștientul nu acceptă niciodată cu adevărat această informație.
Tăcere.
— Poate că aici începe toată povestea voastră cu nemurirea.
Platon s-a înclinat ușor spre el.
— Și ce este Eros, atunci?
Freud l-a privit.
— Dorința de a uni ceea ce este separat.
— De a deveni întreg?
— Poate.
Apoi s-a uitat la mine.
— Sau de a nu dispărea.
Am simțit ceva rece trecându-mi prin corp.
— Deci iubirea este frica de moarte?
— Nu.
Freud a zâmbit.
— Iubirea este mult mai complicată decât atât.
Mi-am amintit atunci de corp.
De piele.
De dorință.
De felul în care un trup caută alt trup fără să-i explice nimeni de ce.
De ce ne dorim să fim atinși?
De ce vrem să fim priviți?
De ce uneori o atingere spune mai mult decât o mie de propoziții?
Freud nu mi-a răspuns imediat.
— Pentru că trupul își amintește ceea ce mintea uită.
Platon l-a întrerupt:
— Dar iubirea poate ridica omul către etern.
— Da.
— Atunci Eros este mai mult decât instinct.
— Evident.
Freud s-a uitat spre el.
— Dar nu trebuie să alegem între suflet și trup. Omul este suficient de complicat încât să le poarte pe amândouă.
Am zâmbit.
— Și Thanatos?
Pentru prima dată, Freud a devenit serios.
— Aici începe partea pe care nu vreți să o auziți.
— Spune-o.
— În om există o forță care caută viața și o forță care caută întoarcerea la liniște.
— Moartea?
— Nu neapărat moartea biologică. Mai degrabă o tendință către reducerea tensiunii, către liniște, către inexistența conflictului.
Kant a intervenit:
— Și dacă omul este prins între cele două?
Freud a răspuns:
— Atunci trăiește.
Am înțeles atunci de ce fusese tăcut.
Freud nu venise să ne spună dacă suntem nemuritori.
Venise să ne întrebe de ce avem nevoie atât de disperată să fim.
Aceasta este întrebarea pe care o ascundem cel mai des sub filozofie.
Spunem:
„Sufletul este nemuritor.”
„Conștiința continuă.”
„Universul este etern.”
„Energia nu dispare.”
Dar poate că, uneori, toate aceste propoziții ascund una singură:
„Mi-e teamă să nu dispar.”
Freud a luat din nou trabucul.
— Și asta nu este o rușine.
L-am privit.
— Atunci ce facem cu frica?
— O ascultăm.
— Și dacă nu vreau să o ascult?
— Atunci va vorbi în locul tău.
Am tăcut.
Pentru că am înțeles.
Inconștientul este exact acel al cincilea om de la masă.
Cel pe care nu-l vedem.
Cel care nu vorbește atunci când ceilalți filozofează.
Cel care stă în întuneric și așteaptă.
Și poate că tocmai de aceea am spus că eram cinci și am numărat doar patru.
Poate că Freud nu lipsea.
Eu eram cea care nu-l vedea.
În seara aceea, înainte să plecăm, am pus o ultimă întrebare.
— Freud, atunci moartea este sau nu o eroare de program?
A ridicat privirea.
Pentru câteva secunde nu a spus nimic.
Apoi:
— Nu știu.
Am fost surprinsă.
— Atunci de ce ai venit?
A zâmbit.
— Pentru că întrebarea este mai importantă decât răspunsul.
Și poate că avea dreptate.
Poate că moartea nu este o eroare.
Poate că este o limită.
Poate că este o tranziție.
Poate că este sfârșitul.
Poate că nu este.
Dar există un lucru pe care îl știu acum.
Cât timp stăm aici, cât timp iubim, cât timp dorim, cât timp atingem și suntem atinși, cât timp ne este frică, cât timp ne revoltăm împotriva sfârșitului...
programul încă rulează.
Iar al cincilea om de la masă încă tace.
Poate pentru că următorul moment este al lui.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir