Nu știu cine a pus masa.
Era rotundă, neagră, lucioasă, iar deasupra ei ardeau patru lumânări. Flacăra lor nu se mișca, deși încăperea părea să respire.
Eram cinci.
Kant stătea drept, aproape sever, cu mâinile împreunate.
Platon privea undeva dincolo de noi, ca și cum pereții încăperii ar fi fost doar umbre.
Aristotel avea aerul unui om care nu acceptă nicio idee până nu îi găsește cauza.
Iar eu eram acolo.
Cu trupul meu.
Cu pielea mea.
Cu respirația mea.
Cu tot ceea ce filozofii încercaseră, de mii de ani, să transforme în concepte.
— Am o întrebare, am spus.
Kant a ridicat privirea.
— Atunci formuleaz-o cu grijă.
Am zâmbit.
— Dacă moartea este inevitabilă, de ce fiecare celulă din mine se comportă ca și cum ar vrea să rămână?
Aristotel a zâmbit primul.
— Pentru că natura caută să se conserve.
— Atunci natura nu știe că trebuie să moară.
S-a făcut liniște.
Platon și-a trecut degetele peste marginea paharului.
— Ceea ce numim moarte este doar moartea unei forme.
— Asta înseamnă că sufletul continuă?
— Nu știu dacă trebuie să-i spunem suflet.
— Atunci cum?
Platon m-a privit.
— Continuitate.
Cuvântul a rămas între noi.
Continuitate.
Mi-am dus paharul la buze, dar nu am băut.
Mă gândeam la corp.
La felul în care corpul nu știe filozofie.
Corpul știe foame.
Știe frig.
Știe atingere.
Știe dorință.
Știe căldură.
Știe acel impuls aproape obscen de simplu de a mai fi aici încă o zi.
Trupul este cel mai sincer filozof.
Nu spune niciodată: vreau să mor.
Spune: mai stai.
Mai respiră.
Mai atinge.
Mai iubește.
Mai dorește.
Mai trăiește.
Kant a întrerupt tăcerea.
— Dar dorința nu este dovada nemuririi.
— Nu, am spus. Dar poate fi dovada unei erori.
— A unei erori?
— Da.
M-am ridicat.
Am mers încet în jurul mesei.
— Imaginează-ți că existența este un program. Un sistem care știe să construiască un corp, să-l facă să simtă, să iubească, să se reproducă, să creeze amintiri. Și apoi, la un anumit moment, apare o comandă: STOP!
De ce?
Cine a scris-o?
Aristotel s-a încruntat.
— Întrebarea presupune că există un programator.
— Nu neapărat.
— Atunci?
— Poate că noi suntem programatorii.
Kant a zâmbit foarte puțin.
— Asta devine periculos.
— Filosofia este întotdeauna puțin periculoasă.
Platon râdea acum.
— Continuă.
M-am așezat din nou.
— Am confundat limita corpului cu limita existenței. Poate că am văzut oameni murind și am decis că moartea este o lege. Dar faptul că ceva se întâmplă mereu nu înseamnă că nu poate fi altfel.
Aristotel a ridicat un deget.
— Ai nevoie de o cauză.
— Poate că există una.
— Care?
Am privit spre lumânare.
— Programul.
Kant a intervenit:
— Și cine l-a scris?
Am răspuns:
— Frica.
Nimeni nu a mai zâmbit.
Pentru prima dată, încăperea părea mai rece.
— De când ne naștem, învățăm moartea, am spus. Ni se spune că omul se naște, crește, îmbătrânește și moare. Vedem riduri și le numim timp. Vedem un corp care încetinește și îi spunem degradare. Vedem moartea altuia și o proiectăm asupra noastră.
Mi-am atins obrazul.
— Îmbătrânirea este, în parte, povestea pe care corpul o învață despre sine.
Kant m-a privit lung.
— Ai grijă. O metaforă poate deveni foarte ușor o minciună dacă pretinde că este știință.
Am zâmbit.
— De aceea nu spun că este știință.
— Atunci ce este?
— O posibilitate.
Platon s-a aplecat spre mine.
— Și ce se întâmplă dacă posibilitatea devine credință?
— Atunci începe filozofia.
Aristotel a râs.
— Sau religia.
Kant:
— Sau nebunia.
Eu:
— Sau literatura.
Și pentru prima dată, toți trei au fost de acord.
Mai târziu, când lumânările aproape se consumaseră, am întrebat:
— Ce este nemurirea?
Platon a răspuns:
— Ceea ce nu încetează să existe.
Aristotel:
— O definiție prea vagă.
Kant:
— Și imposibil de demonstrat empiric.
— Atunci poate că nemurirea nu înseamnă să nu mori.
Toți trei s-au uitat la mine.
— Înseamnă să nu poți fi redus la moarte.
Am simțit cum mi se schimbă respirația.
Pentru că aici era adevărul pe care îl căutasem.
Nu în ideea absurdă că trupul nu poate muri.
Ci în faptul că omul este mai mult decât momentul în care inima lui încetează.
Un gest continuă în memoria altcuiva.
O atingere rămâne în pielea cuiva.
O frază poate locui în mintea unui om cincizeci de ani.
Un copil poartă în el gesturile părinților lui.
Un străin poate citi, după o sută de ani, cuvintele unei femei care a murit singură într-o cameră.
Și atunci ce înseamnă moartea?
Poate că este doar încetarea unei forme.
Nu încetarea tuturor consecințelor acelei forme.
Am închis ochii.
Și pentru o secundă am avut senzația că toate femeile care fuseseră înaintea mea respirau prin mine.
Toți oamenii care iubiseră înaintea mea.
Toți cei care își doriseră un corp.
O gură.
O mână.
O noapte.
Un alt om.
Viața nu părea o linie.
Părea o flacără care trecea dintr-un fitil în altul.
— Și sexualitatea? am întrebat.
Aristotel a ridicat sprânceana.
Kant a oftat.
Platon a zâmbit.
— De ce sexualitatea?
— Pentru că este cea mai evidentă revoltă a corpului împotriva morții.
Tăcere.
— Dorința sexuală spune: continuă.
Corpul spune: nu dispărea.
Iubirea spune: rămâi.
Nașterea spune: mai există o șansă.
Iar moartea spune: ajunge.
Am privit fiecare dintre ei.
— Întreaga civilizație este o negociere între aceste două propoziții.
Platon a spus încet:
— Dorința caută ceea ce îi lipsește.
— Exact.
— Atunci ce îi lipsește omului?
Am răspuns:
— Eternitatea.
Kant a clătinat din cap.
— Sau poate sensul.
— Poate că sunt același lucru.
Aristotel s-a sprijinit de spătar.
— Nu sunt.
— Atunci vreau să trăiesc suficient de mult ca să aflu.
Kant a râs.
Un râs scurt, neașteptat.
— În sfârșit, o concluzie rezonabilă.
Când m-am ridicat să plec, Platon m-a întrebat:
— Dacă ai afla mâine că ești nemuritoare, ce ai face diferit?
M-am gândit.
Apoi am spus:
— Aș înceta să mai amân viața.
— Atât?
— Nu.
Am privit masa.
— Aș iubi mai mult.
Aristotel a întrebat:
— De ce?
— Pentru că dorința nu mai poate fi justificată prin timp.
Kant:
— Și moartea?
Am zâmbit.
— Poate că moartea este reală.
Am făcut o pauză.
— Dar ideea că ea este sfârșitul este eroarea.
Lumânările s-au stins.
Și în întuneric am auzit o ultimă voce.
Nu știu dacă era a lui Platon, a lui Kant, a lui Aristotel sau a mea.
"Nemurirea nu este să trăiești pentru totdeauna. Este să nu mai trăiești ca și cum ai fi deja mort.”
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir