Știu. E un început brutal.
Dar uneori cred că avem nevoie de brutalitate ca să ne mai trezim.
Mergi la morgă.
Nu ca să te sperii. Nu ca să cauți macabrul. Ci ca să vezi, pentru câteva minute, adevărul de care fugim toată viața.
Vezi trupurile acelea care au fost, cândva, oameni. Au avut piele pe care au mângâiat-o alții. Buze care au sărutat. Mâini care au strâns alte mâini. Picioare care au dansat. Corpuri care au transpirat de plăcere, de frică, de muncă, de dorință. Au avut sex. Au avut orgasme. Au avut iubiri și despărțiri. Au avut rușini, fantezii, gelozii, nopți în care n-au putut dormi și dimineți în care au crezut că mai au tot timpul din lume.
Și apoi, într-o zi, corpul a devenit doar corp. Aici este tragedia pe care nu vrem să o privim. Toată viața ne ocupăm de ambalaj. Mâncăm pentru corp. Facem sport pentru corp. Ne îmbrăcăm pentru corp. Ne parfumăm. Ne machiem. Ne operăm. Ne fotografiem. Ne privim în oglindă și ne întrebăm dacă suntem suficient de frumoși, suficient de tineri, suficient de atrăgători.
Muncim până ne rupem pentru bani.
Mai mulți.
Și mai mulți.
Și încă puțin mai mulți.
Pentru o mașină mai scumpă. Pentru o casă mai mare. Pentru vacanțe mai spectaculoase. Pentru lucruri care să-i spună lumii că am reușit.
Dar aproape nimeni nu se întreabă: ce se întâmplă cu sufletul meu în timp ce eu îmi construiesc corpul și viața exterioară?
Ce se întâmplă cu tandrețea?
Cu capacitatea mea de a iubi?
Cu dorința?
Cu intimitatea?
Cu felul în care ating un om?
Cu felul în care mă las atins?
Cu sexualitatea mea?
Cu frica mea?
Cu singurătatea mea?
Cu copilul din mine?
Cu toate lucrurile pe care nu le spun nimănui?
Una dintre cele mai mari iluzii ale omului este că are timp.
Avem impresia că viața este un contract semnat pentru eternitate.
„Lasă că mâine.”
Mâine îi spun.
Mâine iubesc.
Mâine mă odihnesc.
Mâine fac sex cu omul pe care îl doresc.
Mâine îmi cer iertare.
Mâine plec.
Mâine mă întorc.
Mâine trăiesc.
Numai că uneori mâine nu mai vine.
Și am văzut asta nu doar în morgă.
Am văzut-o și într-un cimitir.
În mormintele reci, unde nu mai contează cât de frumos ai fost, cât ai câștigat, ce mașină ai condus sau cât de perfect ți-ai întreținut corpul.
Și am văzut-o într-o formă care m-a lovit și mai tare. Am văzut ce rămâne dintr-un animal după ce trupul lui se întoarce în pământ.
O pisică pe care un câine o dezgropase.
Și m-am uitat.
Și mi-am dat seama că ceea ce eu iubisem ca pe o ființă întreagă, cu personalitate, privire, miros, căldură, gesturi, suflet, devenise aproape nimic.
Atunci mi-am amintit cât de fragilă este carnea. Și cât de absurd este să credem că noi suntem doar ea.
Corpul este extraordinar.
Este erotic.
Este viu.
Este locul în care iubim, în care simțim, în care ne dorim, în care ne apropiem unii de ceilalți. Sexualitatea însăși este una dintre cele mai puternice forme prin care viața spune: sunt aici.
De aceea nu cred că trebuie să ne disprețuim corpul.
Din contră.
Cred că trebuie să-l iubim.
Dar să nu-l confundăm cu tot ceea ce suntem.
Pentru că poți avea un corp frumos și un suflet devastat.
Poți avea bani și să fii sărac în interior.
Poți dormi într-un pat luxos și să nu mai știi cum se simte intimitatea.
Poți avea sute de fotografii cu tine și să nu te fi întâlnit niciodată cu adevărat pe tine.
Și poți avea un trup dorit de mulți oameni, dar să nu fi fost niciodată privit cu adevărat de omul pe care îl doreai tu.
Asta mă interesează în terapia sexuală.
Nu doar corpul.
Nu doar orgasmul.
Nu doar tehnica.
Ci omul din spatele corpului.
Ce faci cu dorința ta?
De ce ți-e rușine de ea?
De ce o reprimi?
De ce o folosești ca să fii validat?
De ce te temi de intimitate?
De ce îți este mai ușor să îți dezbraci corpul decât sufletul?
De ce uneori preferăm să fim atinși fizic decât să fim văzuți emoțional?
Acolo începe, pentru mine, sexualitatea adevărată.
În întâlnirea dintre două ființe vii.
Două corpuri care știu că sunt temporare.
Două suflete care, pentru o clipă, se ating prin carne. Dacă am avea curajul să ne amintim mai des că vom muri, am învăța în sfârșit să trăim. Să nu mai amânăm iubirea. Să nu mai pedepsim oamenii pe care îi iubim pentru orgoliile noastre. Să nu mai plecăm din relații doar pentru că ne este frică să fim vulnerabili. Să nu mai transformăm sexul într-o performanță. Să nu mai confundăm frumusețea cu valoarea. Să nu mai adunăm obiecte ca să umplem goluri.
Să fim mai buni.
Mai prezenți.
Mai vii.
Mai adevărați.
Pentru că, la final, corpul se întoarce în pământ. Și asta nu este partea tragică. Tagedia adevărată este să ai un corp viu și să nu fi trăit niciodată cu adevărat în el.
Așa că mergi la morgă, dacă te țin ouăle.
Privește.
Și apoi întoarce-te acasă.
Privește omul de lângă tine.
Privește-te pe tine.
Și întreabă-te, înainte să fie prea târziu: dacă mâine n-aș mai avea timp, ce parte din mine aș regreta cel mai mult că nu am trăit?
Acolo începe viața.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir