Lumina care promite

Noaptea, pe autostradă, farurile deschid un tunel de lumină. Din întuneric apar sute de vieți minuscule. Gâze, fluturi de noapte, insecte fără nume. Aleargă spre lumină cu o încredere care mă tulbură. Pentru ele, poate că lumina înseamnă căldură. Înseamnă viață. Înseamnă o promisiune.

Dar lumina mea nu este soarele lor.

În câteva clipe, trupurile lor fragile se izbesc de parbriz și rămân acolo, ca niște semne pe care le duc mai departe fără să vreau. Mă întreb dacă și noi facem același lucru. Câte lumini confundăm cu salvarea? Câte iubiri, câte idealuri, câte dorințe urmărim cu toată ființa, fără să știm că, pentru noi, ele vor însemna sfârșitul unei versiuni de sine?

Poate că viața este crudă tocmai pentru că speranța nu vine cu garanții. Iar totuși, fără ea, nimic nu s-ar mișca.

Privesc urmele de pe parbriz și mă gândesc că fiecare dintre ele a fost, cu o secundă înainte, o alegere. O chemare. Un instinct. O credință.

Și mă întreb: dacă moartea nu este întotdeauna opusul vieții? Dacă uneori este doar felul în care trupul se întoarce în tăcere, iar ceea ce a căutat lumina nu a fost insecta, ci ceva dincolo de ea?

Poate că și noi, oamenii, ne petrecem existența zburând spre lumini pe care nu le înțelegem. Unele ne ard. Altele ne transformă. Dar fără această pornire spre lumină, am rămâne pentru totdeauna în întuneric.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir