Lumea fără margini

Despre dorință, conștiință și ceea ce încă nu știm

M-am săturat să trăiesc într-o lume care îmi spune unde se termină lumea.
Mi s-a spus că aici este limita.
Aici se termină muntele.
Aici începe marea.
Aici se termină viața.
Aici începe moartea.
Aici este ceea ce știm.
Dincolo este ceea ce nu există.
Dar cine a avut curajul să meargă până la capătul necunoscutului și să se întoarcă?
Cea mai mare confuzie a omului este să confunde ceea ce nu a descoperit cu ceea ce nu există.
În junglă, dacă găsești o potecă și ea dispare între liane, nu spui că pădurea s-a terminat.
Spui că nu mai vezi.
Și poate că exact aici începe adevărata noastră călătorie.

Imaginează-ți că suntem doi oameni în mijlocul unei jungle.
Noapte.
Nu avem hartă.
Nu avem telefon.
Nu avem instrumente.
Nu știm unde suntem.
În fața noastră se aud animale pe care nu le-am mai auzit niciodată.
În spatele nostru este ceva ce nu vrem să privim.
Iar undeva, dincolo de vegetație, există o lumină.
Nu știm dacă este salvarea.
Nu știm dacă este o capcană.
Dar mergem.
Pentru că există ceva în noi care preferă pericolul necunoscut certitudinii moarte.
Și atunci înțeleg ceva despre dorință.
Dorința nu este doar dorința de a atinge.
Dorința este impulsul de a trece dincolo de ceea ce știi.
Este tensiunea dintre „aici” și „dincolo”.
Este spațiul acela electric dintre două realități în care încă nu știi ce urmează.
Poate de aceea necunoscutul este atât de erotic.
Pentru că nu poate fi controlat.

Și atunci apare Ea.
Conștiința.
Nu ca o femeie, nu ca un zeu, nu ca o voce omenească.
Ci ca o prezență.
— De ce cauți?, mă întreabă.
— Pentru că nu-mi ajunge ceea ce mi s-a spus.
— Și dacă nu există nimic dincolo?
— Atunci vreau să descopăr singură.
Ea tace.
Apoi apare celălalt.
Opusul ei.
Nu inconștientul în sensul simplu al cuvântului.
Ci Necunoscutul.
Partea din mine care nu explică.
Care nu demonstrează.
Care nu cere permisiune.
Care nu spune „așa este”.
Ci întreabă:
Dar dacă nu?
Și întreaga mea realitate se clatină.
Dar dacă nu?
Dacă ceea ce numim realitate este doar o cameră într-o casă infinit mai mare?
Dacă ceea ce numim conștiință este doar suprafața unei ape?
Dacă moartea nu este un zid, ci o ușă despre care încă nu știm cum să vorbim?
Dacă universul nu este doar ceea ce putem măsura?
Dacă există forme de existență pe care instrumentele noastre nu le pot detecta încă?
Dacă există dimensiuni ale experienței umane pe care le-am redus prea repede la cuvinte precum „imaginație”, „intuiție”, „simbol”, „iluzie”?
Nu spun că toate aceste lucruri sunt adevărate.
Spun ceva mult mai incomod: nu știm.
Și poate că „nu știu” este una dintre cele mai mature propoziții pe care le poate rosti un om.

Știința nu este dușmanul misterului.
Dimpotrivă.
Știința autentică se naște din întrebarea: ce mai este aici pe care încă nu îl înțelegem?
Problema începe atunci când rezultatul unei hărți devine confundat cu întregul teritoriu.
Am descoperit o stea și credem că am înțeles cerul.
Am descris un proces neuronal și credem că am explicat experiența de a fi.
Am măsurat activitatea creierului și ne apropiem de misterul conștiinței.
Dar măsurarea nu este întotdeauna același lucru cu experiența.
Poți descrie matematic o furtună.
Dar ecuația nu este tunetul.
Poți analiza chimia unei flori.
Dar formula nu este parfumul ei.
Poți descrie mecanismele dorinței.
Dar descrierea nu este dorința.
Și aici începe jurnalul meu.
În spațiul dintre ceea ce poate fi explicat și ceea ce încă mă cheamă.

Mă întorc în junglă.
Acum suntem trei.
Eu.
Conștiința.
Și opusul ei.
Conștiința spune:
— Privește cu atenție. Nu crede orice.
Necunoscutul spune:
— Privește mai departe. Nu respinge orice.
Iar eu merg între ele.
Una mă protejează de iluzii.
Cealaltă mă protejează de certitudini.
Și pentru prima dată înțeleg că poate nu trebuie să aleg.
Poate omul are nevoie de amândouă.
De rațiune ca să nu se piardă.
De mister ca să nu se închidă.
De știință ca să verifice.
De imaginație ca să formuleze întrebarea pe care nimeni nu a pus-o încă.

Și poate că energia sexuală are aici un rol pe care l-am înțeles prea puțin.
Pentru că sexualitatea, în forma ei profundă, nu este doar despre corp.
Este despre expansiune.
Despre apropiere.
Despre abandonarea temporară a granițelor.
Despre dorința de a pătrunde într-un teritoriu pe care nu îl cunoști complet și de a fi, la rândul tău, descoperit.
Poate că aceeași energie care ne face să dorim un alt corp este, într-o altă formă, energia care ne face să dorim o altă lume.
Aceeași foame.
Aceeași neliniște.
Același: mai este ceva.
De aceea poate fi atât de erotic să nu știi.
Pentru că necunoscutul păstrează posibilitatea.
Iar posibilitatea este una dintre cele mai puternice forme de excitare a minții.
Nu știm ce se află după munte.
Și tocmai de aceea vrem să urcăm.
Nu știm ce este după viață.
Și tocmai de aceea întrebarea ne urmărește.
Nu știm cât de departe poate ajunge conștiința.
Și tocmai de aceea continuăm să o explorăm.

În noaptea aceea, în junglă, ajungem la marginea unei stânci.
Dincolo de ea nu vedem nimic.
Conștiința spune:
— Nu sări.

— Necunoscutul zâmbește:
— Nu ți-am spus să sari. Ți-am spus să privești.
Mă apropii.
Și atunci văd ceva.
Nu un alt pământ.
Nu un alt univers.
Ci o posibilitate.
O lume întreagă pe care nu o puteam vedea din locul în care stăteam.
Înțeleg atunci că poate limitele noastre nu sunt întotdeauna limitele existenței.
Uneori sunt doar limitele poziției din care privim.
Aceasta este una dintre cele mai erotice revelații ale existenței: nu lumea este mică; uneori privirea noastră este cea care nu a mers suficient de departe.
Așa că nu mai vreau să-mi trăiesc viața ca pe un răspuns deja scris.
Vreau să o trăiesc ca pe o întrebare.
Vreau să intru în junglă.
Să-mi fie frică.
Să mă îndoiesc.
Să descopăr.
Să mă înșel.
Să mă întorc.
Să pornesc din nou.
Să-mi folosesc mintea fără să-mi închid intuiția.
Să-mi folosesc corpul fără să-mi uit spiritul.
Să-mi folosesc rațiunea fără să-mi ucid mirarea.
Și când cineva îmi spune: acolo nu este nimic.
Să întreb: de unde știi?
Iar dacă îmi răspunde: pentru că nu am găsit nimic.
Să-i spun: poate că nu ai găsit încă.
Pentru că viața nu este povestea unei specii care a descoperit adevărul.
Este povestea unei specii care, pentru prima dată, începe să înțeleagă cât de puțin știe.
Iar undeva, în întunericul dintre două certitudini, Conștiința și opusul ei încă merg alături de mine.
Una îmi ține mâna.
Cealaltă îmi deschide drumul.
Și amândouă îmi șoptesc același lucru: nu te opri la marginea hărții.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir