JURNALUL UNEI LUMI CARE SIMTE
Dacă aș putea privi viața prin ochii tuturor lucrurilor…
Uneori mă întreb dacă lumea simte.
Nu așa cum simt eu.
Nu cu amintiri, frici, dorințe și întrebări.
Poate că simte altfel.
Poate că o floare simte prin felul în care se deschide.
Poate că un ceas simte prin timpul pe care îl pierde.
Poate că un animal simte prin instinct.
Poate că iarba simte prin rădăcina care nu o lasă să plece.
Poate că roua simte prin dispariția ei.
Și poate că, dacă aș renunța pentru câteva clipe la identitatea mea, aș putea înțelege ceva despre viață pe care mintea mea nu reușește să-mi spună.
I. DACĂ AȘ FI O FLOARE
Aș învăța că dorința nu înseamnă întotdeauna să iei.
Uneori înseamnă să te deschizi.
Aș sta cu petalele mele în lumină și nu m-aș întreba dacă sunt suficient de frumoasă. Nu m-aș compara cu celelalte flori. Nu m-aș întreba dacă cineva mă va alege.
Aș exista.
Pur și simplu.
Aș simți soarele pe suprafața mea și aș înțelege că există forme de atingere care nu cer nimic în schimb.
Aș simți vântul și aș înțelege vulnerabilitatea.
O floare nu se apără de faptul că este fragilă.
Își trăiește fragilitatea.
Și sexualitatea este, uneori, asta: nu performanță, nu demonstrație, nu posesie, ci capacitatea de a rămâne deschisă fără să te pierzi.
Floarea nu întreabă: Cât valorez?
Ea întreabă doar: Pot să mă deschid astăzi?
II. DACĂ AȘ FI UN CEAS
Aș avea o altă relație cu moartea.
Pentru că eu aș ști exact ceea ce omul încearcă atât de des să uite: timpul trece.
Fiecare secundă ar fi o mică moarte.
Nu o moarte tragică.
O transformare.
Aș privi oamenii cum iubesc și apoi se tem că iubirea se va termina.
Aș vrea să le spun: Nu vă temeți atât de mult de sfârșit încât să ratați începutul.
Eu nu pot opri timpul.
Și tocmai de aceea fiecare clipă are valoare.
Aș auzi două inimi apropiate și aș înțelege că iubirea nu este promisiunea că timpul se va opri.
Este acceptarea faptului că timpul trece și totuși alegem să fim aici.
III. DACĂ AȘ FI UN ȘARPE
Aș înțelege corpul înaintea minții.
Nu aș avea nevoie să explic fiecare senzație.
Aș simți căldura.
Aș simți apropierea.
Aș simți pericolul.
Aș simți dorința de a mă retrage și dorința de a mă apropia.
Și poate că aici s-ar afla una dintre cele mai vechi forme ale sexualității: corpul știe înaintea cuvintelor.
Șarpele își schimbă pielea fără să creadă că și-a pierdut identitatea.
Nu spune: Aceasta este pielea mea. Trebuie să o păstrez.
O lasă.
Poate că și noi trebuie, uneori, să ne lepădăm de versiuni ale noastre.
De rușine.
De frică.
De imaginea pe care am încercat să o construim pentru ceilalți.
De femeia care trebuia să fim.
De iubirea pe care am crezut că trebuie să o merităm.
Și să rămânem pentru o clipă fără piele.
Nu goi.
Ci adevărați.
IV. DACĂ AȘ FI O PISICĂ
Aș învăța plăcerea fără vinovăție.
M-aș întinde la soare doar pentru că este plăcut.
Aș dormi când mi-ar fi somn.
M-aș apropia când aș vrea apropiere.
M-aș îndepărta când aș avea nevoie de spațiu.
Nu aș transforma fiecare nevoie într-o problemă psihologică.
Aș ști că uneori corpul nu cere explicații.
Cere prezență.
Aș învăța că intimitatea nu înseamnă să fii permanent disponibil.
Uneori intimitatea este tocmai libertatea de a spune: acum vreau să fiu singură.
Și apoi, după câteva minute, să mă întorc.
Pentru că iubirea adevărată nu ar trebui să fie o cușcă.
Ar trebui să fie locul în care poți pleca puțin fără să te temi că vei fi abandonat.
V. DACĂ AȘ FI UN FIR DE IARBĂ
Aș învăța răbdarea.
Aș trăi aproape de pământ.
Aș fi călcată, udată, uscată de soare, îndoită de vânt.
Și totuși aș crește.
Nu spectaculos.
Nu într-o singură zi.
Doar câțiva milimetri.
Din nou.
Și din nou.
Poate că vindecarea seamănă cu iarba.
Nu face zgomot.
Nu anunță: M-am vindecat!
Pur și simplu, într-o dimineață, observi că ai crescut puțin.
Că nu mai doare la fel.
Că nu mai cauți aceeași confirmare.
Că poți iubi fără să te abandonezi.
Că poți simți dorință fără să o transformi într-o nevoie de a fi validat.
Că poți pierde fără să dispari.
VI. DACĂ AȘ FI ROUA DE DIMINEAȚĂ
Aș ști că unele lucruri sunt frumoase tocmai pentru că nu durează.
Aș apărea noaptea.
Aș rămâne suspendată pe iarbă până dimineața.
Aș reflecta lumina.
Și apoi aș dispărea.
N-aș considera dispariția mea un eșec.
Aș înțelege că existența nu se măsoară doar în durată.
Unele întâlniri durează ani.
Altele durează o noapte.
Unele iubiri ne schimbă întreaga viață.
Altele ne ating pentru câteva clipe și apoi pleacă.
Dar atingerea lor rămâne.
Moartea este și ea o formă de rouă: nu șterge faptul că ai existat.
Doar schimbă forma în care exiști.
VII. DACĂ AȘ FI MOARTEA
Nu aș veni să sperii pe nimeni.
Aș veni să șoptesc: Nu mai amâna.
Iubește.
Privește.
Atinge mâna celui pe care îl iubești.
Spune ce simți.
Plângi atunci când trebuie.
Râzi atunci când poți.
Lasă corpul să respire.
Nu transforma fiecare zi într-o pregătire pentru o zi care poate nu va veni.
Pentru că eu sunt întotdeauna undeva în depărtare.
Nu ca o amenințare.
Ci ca o limită.
Iar limitele dau formă vieții.
VIII. ȘI DACĂ AȘ FI TOATE?
Floarea.
Ceasul.
Șarpele.
Pisica.
Firul de iarbă.
Roua.
Moartea.
Poate că atunci aș înțelege că eu nu sunt separată de toate acestea.
Port floarea în dorința mea de a mă deschide.
Port ceasul în frica mea de timp.
Port șarpele în instinctele corpului meu.
Port pisica în nevoia mea de libertate și plăcere.
Port iarba în capacitatea mea de a crește după ce am fost călcată.
Port roua în toate lucrurile frumoase pe care nu le pot păstra.
Și port moartea în fiecare zi în care învăț să aleg viața.
Energia sexuală nu este doar despre sexualitate.
Este una dintre formele prin care viața spune: Sunt aici!
În dorință.
În apropiere.
În curiozitate.
În atingerea care nu invadează.
În corpul care se trezește.
În fluturele din stomac.
În căldura unei priviri.
În nevoia de a fi văzută.
În curajul de a fi vulnerabilă.
În acel impuls misterios care ne face să căutăm viața în altă ființă.
Iar terapia sexuală, poate, începe mult înainte de sexualitate.
Începe în momentul în care omul își poate privi corpul fără război.
În momentul în care dorința nu mai este dușman.
În momentul în care plăcerea nu mai trebuie justificată.
În momentul în care „nu” poate fi spus fără frică și „da” poate fi spus fără rușine.
În momentul în care corpul nu mai este un obiect pe care trebuie să-l controlăm, ci un loc în care putem locui.
Și poate că aceasta este lecția tuturor lucrurilor:
Floarea nu se teme să înflorească.
Ceasul nu se teme să treacă.
Șarpele nu se teme să-și schimbe pielea.
Pisica nu se teme să-și urmeze instinctul.
Iarba nu se teme să crească încet.
Roua nu se teme să dispară.
Iar moartea nu se teme de viață.
Doar eu, omul, încerc uneori să controlez totul.
Maturizarea nu înseamnă să controlez mai bine viața.
Înseamnă să învăț să o simt.
Să o las să treacă prin mine.
Să iubesc fără să posed.
Să doresc fără să mă pierd.
Să pierd fără să mă distrug.
Să trăiesc fără să cer vieții garanția că nu voi muri.
Și, într-o dimineață, să mă trezesc asemenea unei picături de rouă: fragilă, luminoasă, trecătoare, dar complet prezentă.
Pentru că poate că adevărata intimitate cu viața este să nu mai încerc să o țin în mâini.
Ci să o las să mă atingă.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir