Jurnal psihanalitic Insomnia de a exista
Să te trezești din somn, dar să dormi în tine.
Ce paradox crud. Corpul se ridică disciplinat, aproape mecanic, ca un soldat care și-a învățat traseul, dar sufletul rămâne sub pătură, cu genunchii strânși la piept, refuzând dimineața. Există zile în care ochii se deschid, dar conștiința rămâne închisă într-o cameră fără ferestre.
Să te ridici din pat, dar să te simți la pământ.
În corp, asta se simte ca plumbul. Mușchii nu dor neapărat, ci cântăresc. Pieptul devine o cameră prea mică pentru respirație. Maxilarul păstrează conversații neterminate. Umerii duc istorii care nu sunt doar ale tale. Creierul pornește înaintea inimii și începe inventarul: ce ai de făcut, ce ai uitat, ce n-ai devenit încă.
Dar inima?
Inima nu face liste.
Inima doar suspină în tăcere.
Să mergi afară, dar să te simți prizonieră.
Pentru că uneori închisoarea nu are ziduri. Are gânduri repetitive. Are vină. Are dorințe neatinse. Are versiuni ale tale care cer să se nască, dar nu găsesc loc în programul zilei.
Psihanalitic vorbind, poate că aici trăiește conflictul dintre cine trebuie să fii și cine tânjești să fii. Supraeul te împinge să funcționezi impecabil. Id-ul tău tânjește după abandon, atingere, libertate, somn profund, poate chiar dispariția temporară din toate obligațiile. Iar Eul? Biet mediator obosit, încearcă să negocieze pace între două continente în război.
Erotic, această stare are o tristețe aparte. Pentru că senzualitatea nu înseamnă doar dorință față de altcineva, ci și capacitatea de a locui viu în propriul corp. Iar când ești deconectată, pielea devine doar frontieră, nu templu. Coapsele uită moliciunea. Gâtul uită vulnerabilitatea. Buzele uită ce înseamnă anticipația.
Și totuși… există ceva profund erotic în dorul de a reveni la tine.
În felul în care corpul tău încă așteaptă să fie ascultat.
În felul în care sufletul tău încă bate cu lingurița în pereții interiori, spunând:
„Sunt aici.”
Poate că asta simți în creier: suprasolicitare.
În inimă: abandon.
În suflet: foame de sens.
În corp: exil.
Dar poate jurnalul acesta nu e doar despre cădere.
Poate e despre femeia care merge prin propria ruină desculță și își atinge pereții interiori ca să vadă ce încă mai respiră.
Și poate întrebarea de azi nu este:
„Cum funcționez?”
Ci:
„Ce parte din mine a adormit și cere să fie atinsă cu blândețe ca să se trezească?”
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir