Mă simt de parcă am fost într-o călătorie. După ce totul s-a liniștit și am rămas amândoi acolo, în pat, în tăcere, am simțit o mare ușurare. Timpul părea să se fi oprit pentru o clipă, iar lumea din jurul nostru s-a redus la acel spațiu intim, la respirațiile noastre care încă se amestecau, la liniștea care se așezase între noi.
El a fost primul care a rupt tăcerea. Mi-a spus că i-a părut rău pentru ce s-a întâmplat înainte, că nu voia să mă rănească, dar că, într-un fel, lucrurile s-au simțit diferit acum. Cumva, am simțit că și el a înțeles ce a fost important, chiar dacă nu a folosit multe cuvinte. Faptul că a adus în discuție ce s-a întâmplat, fără a o face într-un mod agresiv sau defensiv, mi-a dat senzația că, în sfârșit, avem un loc unde putem vorbi fără judecată.
„Nu trebuie să te justifici”, i-am spus eu, simțindu-mă, într-un fel, ușurată. „Știu că fiecare dintre noi a spus lucruri pe care nu le gândim cu adevărat când suntem supărați. Eu... eu am fost doar confuză, frustată. Dar acum, nu mai contează. Sunt aici.”
A simțit o ușurare, a lăsat capul în perne și a închis ochii pentru câteva secunde. Am simțit că ceea ce tocmai avusesem nu era doar despre sex, era despre o reconectare profundă, despre un fel de regăsire a noastră în mijlocul durerii. Am simțit că, într-un fel, acest moment intim a fost o cale de a ne reîntoarce unul la altul, dar și la noi înșine.
„Cum te simți acum?”, a întrebat el, cu un ton calm, aproape îngrijorat, ca și cum ar fi vrut să afle dacă totul a fost în regulă din punctul meu de vedere.
Am tăcut pentru câteva momente, gândindu-mă. „Mă simt... ciudat de bine, chiar dacă încă am niște gânduri despre ce s-a întâmplat înainte. Dar sunt mai liniștită, mai clară. Cumva, am simțit că mi-ai dat voie să fiu vulnerabilă fără a mă judeca. E important pentru mine.”
Am simțit că, în acea discuție, nu era vorba doar despre ce am trăit împreună, ci despre cum ne putem accepta unul pe celălalt în toată complexitatea noastră. Fiecare dintre noi avea temeri și nesiguranțe, dar acum, nu mai păreau atât de mari. Să fim sinceri unul cu altul, fără a ne pune unii pe alții în fața unor așteptări nerealiste, părea să fie primul pas către vindecare.
„Știi că nu îmi place să te rănesc, nu?” a spus el, cu o voce răvășită. „Niciodată nu am vrut asta. Mă simt vinovat.”
Am simțit că încă mai are mult de procesat, dar i-am spus sincer: „Știu. Și eu am spus lucruri pe care nu le gândesc cu adevărat când sunt supărată. E normal să avem conflicte, dar ceea ce contează acum e cum mergem mai departe, ce învățăm din asta.”
Discuția noastră nu a fost un final, dar a fost un început al unui alt tip de comunicare între noi. A fost un moment în care am putut să ne deschidem în fața celuilalt și să recunoaștem că, chiar și atunci când suntem vulnerabili, putem să fim mai aproape. Am învățat, poate, că reconcilierea nu înseamnă doar sex. Poate înseamnă și acceptare, iertare, și un drum mai clar împreună, în care fiecare dintre noi se simte văzut și auzit.
Am rămas tăcuți pentru câteva momente, ținându-ne unul pe celălalt în brațe, simțind cum fiecare respirație adâncă ne aduce mai aproape. Am simțit că, în sfârșit, eram în același loc, în același timp.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir