Există o cruzime subtilă în felul în care funcționează dorința într-o societate construită pe consum.
Ni se arată permanent o versiune nouă a vieții pe care am putea-o avea.
Un telefon mai bun. Un corp mai frumos. O casă mai mare. O vacanță mai exotică. O relație mai pasională. O carieră mai impresionantă.
Și, înainte să ne bucurăm de ceea ce avem, apare o nouă promisiune.
Dorința este ținută în mișcare, iar satisfacția este împinsă mereu puțin mai departe.
Obiectul devine vechi. Entuziasmul se stinge. Noutatea își pierde parfumul.
Și ne întoarcem la magazin, la ecran, la următoarea achiziție.
Nu pentru că suntem superficiali din naștere, ci pentru că trăim într-un mediu care ne stimulează constant comparația și ne oferă cumpărarea drept răspuns la aproape orice disconfort.
Ești tristă? Cumpără ceva.
Ești plictisită? Caută ceva nou.
Te simți insuficientă? Schimbă-ți imaginea.
Te simți singură? Intră într-o aplicație.
Te simți pierdută? Construiește-ți un obiectiv.
Dar dacă uneori nu ne lipsește un obiect?
Dacă ne lipsește timpul?
Dacă nu avem nevoie de o nouă experiență, ci de liniște?
Dacă nu avem nevoie de încă o persoană care să ne valideze, ci de o relație în care să nu fim nevoiți să ne câștigăm permanent dreptul de a fi iubiți?
Dacă nu avem nevoie să devenim mai interesanți, ci să ne întoarcem la ceea ce ne interesează cu adevărat?
Nu orice dorință este falsă. Nu orice achiziție este inutilă. Nu orice ambiție este o capcană.
Dar avem nevoie de un spațiu interior în care să putem deosebi dorința noastră de dorința pe care am învățat să o imităm.
Altfel, riscăm să petrecem o viață întreagă devenind experți în satisfacerea unor nevoi pe care nu le-am ales niciodată.
Și să descoperim, la final, că am fost foarte ocupați să ne construim o imagine în timp ce persoana din interiorul ei aștepta să fie întrebată dacă este fericită.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir