Astăzi am recitit cuvintele lui Tolstoi: „Nu frumuseţea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumuseţea.” Ele nu mai apar ca o simplă maximă, ci ca o cheie alchimică, un sigiliu pe care îl simt în propria carne și în propria dorință. Îmi dau seama că erosul, deși pare instinct, este totodată poartă către abis.
În adâncimea mea, iubirea instinctuală pulsează ca o forță oarbă, o foame de atingere, o nevoie de a mă contopi. Freud ar fi spus că aici se află motorul tuturor instinctelor, iar eu simt cum sângele îmi confirmă această afirmație. Dar Jung șoptește altceva: că acest impuls se poate transfigura, că în întâlnirea dintre minte și inimă se produce o alchimie. Atunci erosul devine compasiune, iar dorința carnală se ridică precum un abur, topindu-se în noblețea spiritului.
Îmi imaginez mintea și inima ca doi amanți. Mintea, ascuțită, dialectică, vigilentă, vrea să înțeleagă, să disece, să domine. Inima, tandră și viscerală, se abandonează în emoție, în vibrație, în dor. În taina alchimiei sufletului, cei doi se îmbrățișează. Se sărută nu pe buze, ci în arc voltaic: gândul devine senzual, iar dorința devine lucidă. Din unirea lor se naște compasiunea, acel eros sublimat, acel orgasm al spiritului care nu mai caută corpul celuilalt, ci însăși transparența ființei.
Mă tulbură această imagine: compasiunea ca formă supremă de erotism. Pentru că în ea nu există posesie, ci dăruire. Nu există gelozie, ci oglindire. Este acel tip de iubire care dezbracă de orgoliu și rușine, care dizolvă limitele și mă aruncă într-un abis în care eu și tu dispar.
Aici se află adevărata frumusețe de care vorbea Tolstoi: frumusețea nu a trupului, ci a sufletului care se lasă atins, pătruns, transformat. Erosul devine hieros, sacru, și se petrece ceea ce isihasmul numește „metanoia”, întoarcerea către sinele divin.
Între paginile acestui jurnal simt cum cuvintele devin carne și carne devine simbol. Dorința mea e un laborator de alchimie: instinctul arde, mintea îl rafinează, iar inima îi dă formă în compasiune. În acest proces, nu mă iubesc doar pe mine sau pe celălalt, ci întreaga lume, cu toate rănile, fragilitățile și frumusețile ei ascunse.
Și poate că aici stă secretul: că adevăratul orgasm al sufletului nu e explozia instinctului, ci contopirea iubirii cu compasiunea. O îmbrățișare erotică și mistică, în care frumusețea nu se caută, ci se revelează.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir