Iubire, control și libertate

Astăzi mă întreb: Ce înseamnă să iubesc fără lanțuri? Simt cum în mine coexistă două forțe: una arhaică, posesivă, care urlă „nu-l lăsa să plece”, și alta matură, liniștită, care șoptește „dacă e al tău, va rămâne”. Prima vine din copilărie, din teama aceea veche de a fi abandonată, din plânsul nerostit după brațe care n-au fost mereu acolo. Îmi dau seama că gelozia mea nu e despre el, ci despre mine, despre fetița din mine care încă se teme că nu e suficientă.

Îmi amintesc cum îl priveam aseară, cum îi simțeam pielea lângă a mea, și în acel contact am vrut să-l absorb, să-l fac al meu pentru totdeauna. Dar în același timp, o voce matură s-a ridicat în mine: „Nu-l poți închide într-o colivie, chiar dacă e de aur.” Am înțeles că adevărata putere erotică nu vine din a-l lega, ci din a-l atrage fără lanțuri, din magnetismul libertății.

Ce vreau eu cu el? Vreau să-l respir, dar fără să-l sufoc. Vreau să-l văd fericit lângă mine, nu prizonierul unei iubiri anxioase. Vreau să fiu femeia înțeleaptă, nu cea nepricepută. Înțelepciunea, aici, e erotică, e promisiunea că îl pot lăsa liber și, totuși, el se va întoarce în patul meu, nu din obligație, ci din dorință.

Azi aleg să fac un experiment: să-i dau spațiu. Să nu-l mai întreb unde e, cu cine, cât stă. Să-mi mut privirea dinspre frica mea spre plăcerea mea, spre mine, corpul meu, feminitatea mea. Dacă îl eliberez din colivia gândurilor mele, oare nu se va apropia și mai mult? Și dacă nu… înseamnă că niciodată n-a fost cu adevărat aici.

Îmi place să cred că iubirea adevărată seamănă cu un dans: doi oameni care se ating, se depărtează, se apropie din nou. Și în dansul acesta erotic, forța nu stă în cine ține mai strâns, ci în cine creează cel mai frumos ritm.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir