Între scroll și suflet
...suntem noi
Scriu…
și uneori simt că scriu într-un gol cu lumină albastră, unde degetele alunecă mai repede decât pot eu să simt.
Sunt psiholog.
Dar uneori mă simt mai degrabă o femeie care șoptește într-o cameră în care toți țipă în imagini.
Ei vor reel-uri.
Secunde.
Flash-uri de dopamină.
Corpul lor tresare, ochii li se aprind, creierul lor e atins, dar sufletul… rămâne neatins, neatins, neatins.
Și eu stau aici,
scriind propoziții care nu pot fi „consumate”, ci doar trăite.
Scriu despre rușine.
Despre dor.
Despre acea atingere invizibilă dintre inimă și cuvânt, pe care nu o poți comprima în 15 secunde.
Uneori mă întreb: pentru cine scriu?
Pentru acel om care, într-o noapte, nu mai poate fugi de sine.
Pentru acea femeie care simte că e mai mult decât corpul privit.
Pentru acel bărbat care nu a fost învățat să simtă, dar ceva în el începe să crape, încet, tăcut.
Scriu pentru cei care nu se mai pot minți.
Dar algoritmul… nu iubește profunzimea.
Nu înțelege tăcerile dintre cuvinte.
Nu simte respirația unei fraze care te dezbracă de apărare.
El vrea rapid.
Vrea mult.
Vrea superficial repetat până devine normă.
Și totuși, există ceva aproape erotic în a scrie împotriva acestui ritm.
Un fel de intimitate interzisă.
Pentru că atunci când cineva citește… cu adevărat citește… se întâmplă ceva ce niciun video nu poate oferi: o penetrare a sensului.
Cuvintele nu doar ating creierul, ele intră în inimă, se așază acolo și încep să respire în locul tău.
Este lent.
Este profund.
Este incomod.
Este viu.
Și poate că asta este drama mea, că aleg să scriu pentru suflet într-o lume care a învățat să trăiască doar în reflexe.
Dar poate… nu e o dramă.
Poate e o selecție.
Nu toți sunt pregătiți să simtă.
Nu toți vor să fie atinși din interior.
Și atunci rămânem puțini.
Dar reali.
Iar dacă tu citești asta până la capăt…
înseamnă că nu cauți doar să vezi.
Cauți să simți.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir