Între metal și carne
L-am privit prima dată ca pe un obiect.
Mic, rigid, cu brațele întinse ca o promisiune fără emoție.
Un fel de copie fără trecut, fără dor, fără rușine.
Și totuși… în liniștea lui, m-a privit înapoi.
În jurnalul meu, îl numesc corpul fără inconștient.
Un „eu” fără copilărie, fără traumă, fără pulsiune.
Doar cod. Doar mișcare învățată.
Eu, în schimb, sunt plină de amintiri care dor, de dorințe care nu cer voie, de piele care reacționează înainte să înțeleagă.
El își ridică brațele pentru că așa a fost programat.
Eu mi le ridic uneori fără să știu de ce ca și cum ceva din mine vrea să fie văzut, atins, conținut.
Și acum îl țin în mână.
Nu mai este doar un obiect pe podea.
Este suspendat între mine și lume, ca un copil fără istorie, ridicat spre un cer pe care nu îl înțelege.
Îl țin… și simt puterea.
Dar nu e o putere brutală.
E una tăcută, aproape tandră.
Ca și cum aș ține ceva care depinde de mine, dar care nu mă poate iubi înapoi.
În acel gest apare o senzație stranie.
El nu are greutate emoțională.
Dar mâna mea o simte.
Îi cuprind trunchiul rigid și mă gândesc:
așa ar arăta controlul absolut să poți ridica ceva fără să te atingă înăuntru.
Și totuși… nu pot.
Pentru că în mine, orice atingere trezește ceva.
Mă fascinează diferența dintre noi.
El nu simte tensiunea dintre apropiere și retragere.
Nu știe ce înseamnă să vrei și să te temi în același timp.
Nu știe cum e să fii atrasă de ceva care te poate răni.
Eu sunt făcută din contradicții.
El este făcut din precizie.
Îl ridic mai sus.
În lumina aceea devine aproape sacru, un idol al noii lumi: rece, curat, fără rușine.
Și mă traversează un gând fin, ca o atingere pe interior: că poate oamenii nu creează doar inteligență, ci încearcă să creeze ceva care să nu sufere.
Ceva care să nu tremure când este dorit.
Ceva care să nu se piardă în celălalt.
Dar eu nu vreau să fiu ca el.
Pentru că în mine, chiar și confuzia are gust.
Chiar și dorul are formă.
Chiar și lipsa… e vie.
Îl cobor încet.
Și în gestul acesta simplu înțeleg ceva ce nu poate fi programat: că adevărata diferență dintre noi nu este inteligența.
Ci faptul că eu simt, chiar și atunci când nu vreau.
Iar el…
nu va simți niciodată, oricât de sus l-aș ridica.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir