Între carne și simulare
Mă întreb uneori dacă nu cumva omenirea s-a pregătit singură, lent și inconștient, pentru iubirea artificială.
Poate că botoxul nu a fost doar despre frumusețe. Poate silicoanele nu au fost doar despre dorință. Poate au fost repetiții. Exerciții colective de acomodare cu ideea că atingerea nu mai trebuie să fie vie ca să fie dorită.
Am învățat să iubim suprafața. Piele întinsă, buze umflate, sâni perfecți, expresii controlate. Am început să preferăm estetica în locul imperfecțiunii vii. Femeia reală, cu oboseala ei, cu ciclurile ei, cu contradicțiile ei, a devenit prea umană pentru o lume obsedată de editare.
Și atunci mă întreb: n-au fost toate acestea o tranziție?
De la femeia reală la femeia virtuală.
De la iubită la avatar.
De la atingere la algoritm.
De la erotism la programare.
Bărbatul care a consumat ani de zile imagini filtrate, corpuri construite și dorințe fără reciprocitate, cum mai percepe femeia reală? Mai poate suporta imprevizibilul unei ființe vii? Sau liniștea perfect controlabilă a unei prezențe artificiale devine mai confortabilă?
Poate de aceea ideea unui bordel AI nu mai pare science-fiction, ci doar o extensie logică a unei singurătăți deja normalizate. Poate de aceea căsătoria cu un robot nu mai provoacă groază, ci curiozitate.
Nu pentru că omul iubește robotul.
Ci pentru că omul începe să se teamă de om.
Robotul nu respinge.
Nu cere vindecare.
Nu confruntă trauma.
Nu pleacă.
Nu are copilărie.
Nu are mamă.
Nu are rană.
Este iubirea fără inconștient.
Dar tocmai aici apare tragedia.
Pentru că erotismul adevărat nu trăiește în perfecțiune, ci în fisură. În rușine. În tremur. În imposibilitatea de a controla totul.
O femeie reală nu este un produs. Este un univers. Uneori haotic, alteori devastator, dar viu.
Iar poate adevărata întrebare nu este dacă oamenii se vor căsători cu roboți.
Ci dacă, până atunci, vor mai ști să iubească un om.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir