Intimitatea invizibilului
Tăcerea care mă ține
Mă gândesc la Dumnezeu ca la o prezență pe care nu o pot atinge, dar care mă atinge.
Nu cu mâna, ci cu ceva mai fin, mai greu de explicat. Poate cu acea parte din mine care simte înainte să înțeleagă.
Și mă întreb… de ce e asta tabu?
De ce, într-o lume în care vorbim despre orice… despre sex, despre traume, despre anxietăți… când vine vorba de credință, se face liniște sau apare ironia?
Poate pentru că Dumnezeu nu poate fi demonstrat, iar oamenii se tem de ceea ce nu pot controla. Psihanalitic vorbind, credința e o formă de abandon. Și abandonul sperie. Pentru că ne scoate din iluzia că suntem în control total.
Să crezi înseamnă să accepți că există ceva dincolo de tine.
Dar și să nu crezi… înseamnă tot credință. Credința că nu există nimic dincolo.
Și atunci, nu suntem cu toții credincioși, doar în direcții diferite?
Mi se pare interesant cum oamenii spun: „cred doar ce văd”.
Dar nu vezi dragostea … o simți. Nu vezi gândurile, dar ele îți construiesc realitatea. Nu vezi conexiunea dintre două suflete, dar ea te poate rupe sau te poate vindeca.
Și atunci, de ce Dumnezeu trebuie să fie vizibil ca să fie valid?
Poate pentru că ne e teamă să nu fim percepuți ca naivi. Într-o lume care glorifică raționalul, credința pare o slăbiciune. Ca și cum a simți profund ar fi mai puțin valoros decât a demonstra.
Dar în intimitatea mea… credința nu e o idee. E o senzație.
E acel moment când tăcerea nu e goală. Când singurătatea nu doare. Când simți că ești ținută… fără să fie nimeni acolo.
Poate Dumnezeu nu e o figură. Poate e acel spațiu din noi unde nu mai trebuie să demonstrăm nimic.
Și poate de asta e tabu.
Pentru că acolo… suntem vulnerabili în cel mai sincer mod.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir