Evoluția noastră a început să semene prea mult cu o fugă.
Am construit ca să ne fie mai ușor, apoi am construit atât de mult încât am uitat să mai trăim. Am inventat lucruri care trebuiau să ne elibereze timpul și, paradoxal, am ajuns să nu mai avem timp pentru noi. Ne-am înconjurat de ecrane, semnale, notificări, motoare și conexiuni permanente, iar în mijlocul acestei rețele sofisticate am pierdut ceva extrem de simplu: contactul cu realitatea vie.
Da, avem nevoie, măcar pentru o vreme, să oprim această alergare.
Să ne întoarcem acolo unde corpul nostru încă știe instinctiv ce să facă.
În natură.
Nu ca turiști care merg două ore într-o pădure și apoi se întorc la telefon, ci ca oameni care își amintesc că au venit din pământ.
Să mergi desculț prin iarbă și să simți că pământul nu este doar suprafața pe care calci. Să simți frigul dimineții pe piele. Să miroși pământul după ploaie. Să stai lângă un copac fără să-i cauți numele pe internet. Să privești un animal și să nu fotografiezi momentul, ci să-l trăiești.
Există ceva erotic în această întoarcere.
Nu erotic în sensul vulgar al cuvântului, ci în sensul profund al trezirii simțurilor.
Corpul care fusese amorțit începe să-și amintească.
Pielea devine din nou importantă.
Mirosul devine important.
Gustul devine important.
Atingerea devine importantă.
Aici începe adevărata intimitate cu viața: în clipa în care nu mai vrei să o privești printr-un ecran, ci vrei să o simți direct pe piele.
Să porți haine care respiră odată cu tine. In, cânepă, lână, bumbac, fibre naturale. Să simți textura unei țesături și să-ți amintești că trupul nu este un accesoriu pentru tehnologie. Este un organism viu.
Să mănânci ceva și să știi de unde vine.
Să vezi o găină înainte să vezi oul în supermarket.
Să mângâi o găină și să descoperi că nu este doar o imagine pe ambalaj.
Să vezi o vacă și să înțelegi că laptele nu apare miraculos într-o cutie. Să mănânci o brânză făcută din laptele ei și să simți, în gustul acela simplu, o întreagă poveste.
Să vezi o bibilică, să-i recunoști glasul, să-i vezi oul și să nu mai trăiești într-o lume în care toate lucrurile naturale au devenit produse fără origine.
Să urci pe un cal.
Să-i simți căldura sub palmă.
Să-i simți respirația.
Să-i auzi pașii.
Și atunci poate înțelegi că există o diferență uriașă între a vedea ceva și a trăi ceva.
Putem vedea milioane de cai pe internet și să nu fi atins niciodată unul.
Putem privi mii de apusuri și să nu fi stat niciodată singuri într-un câmp, până când soarele a coborât încet și aerul s-a răcit pe piele.
Putem vedea oameni îndrăgostindu-se în filme și să uităm cum este să stai lângă cineva în liniște, fără ca niciunul dintre voi să simtă nevoia să verifice telefonul.
Aici este dintre marile noastre tragedii: am confundat accesul la viață cu viața însăși.
Știm totul.
Vedem totul.
Putem ajunge aproape oriunde.
Putem vorbi cu oricine.
Dar cât mai atingem?
Cât mai mirosim?
Cât mai ascultăm?
Cât mai gustăm?
Cât mai stăm?
Tehnologia nu este dușmanul nostru. Poate fi extraordinară atunci când rămâne unealtă. Problema începe atunci când unealta devine stăpân, iar omul devine extensia ei.
Nu trebuia să mergem împotriva tehnologiei.
Trebuia să mergem împreună cu ea, ținând-o de mână, folosind-o acolo unde ne poate ajuta și lăsând-o jos acolo unde ne fură viața.
Să știm când să închidem telefonul.
Să știm când să nu avem nevoie de Bluetooth, wireless, notificări și ecrane.
Să știm când o mașină ne ajută și când două picioare sunt suficiente.
Să știm când un motor este necesar și când un cal ne poate aminti ce înseamnă deplasarea ca experiență, nu doar ca destinație.
Să știm când informația ne îmbogățește și când ne umple mintea până când nu mai putem auzi propriile gânduri.
Pentru că poate asta ne lipsește cel mai mult: liniștea.
Liniștea în care îți auzi respirația.
Liniștea în care îți auzi dorințele.
Liniștea în care îți auzi corpul.
Și poate că într-o astfel de liniște începe și sexualitatea adevărată.
Nu cea consumată în imagini.
Nu cea accelerată de stimuli.
Ci sexualitatea care începe în piele, în miros, în apropiere, în privire, în răbdare.
O mână care atinge încet.
O respirație care se sincronizează cu alta.
Un trup care nu mai este grăbit.
Doi oameni care nu mai trebuie să demonstreze nimic nimănui și care își permit pur și simplu să fie acolo.
Natura ne poate învăța din nou și iubirea.
Pentru că natura nu se grăbește.
Copacul nu își verifică progresul în fiecare dimineață.
Râul nu întreabă dacă este suficient de productiv.
Calul nu are nevoie să fie admirat pentru că există.
Pământul nu are nevoie de notificări ca să știe că primăvara a venit.
Și poate noi am uitat ceva fundamental: nu tot ceea ce este viu trebuie optimizat.
Unele lucruri trebuie doar trăite.
Aș vrea să ne întoarcem puțin.
Nu în trecut.
Ci în noi.
Să lăsăm tehnologia acolo unde ne poate salva timpul, viața, munca și distanțele. Dar să nu-i mai dăm voie să ne înlocuiască simțurile.
Să învățăm din nou să facem lucruri cu mâinile.
Să cultivăm ceva.
Să gătim ceva.
Să îngrijim un animal.
Să călărim.
Să mergem.
Să dormim într-o cameră fără ecrane.
Să privim focul.
Să mâncăm împreună.
Să iubim fără să fim conectați la nimeni altcineva.
Pentru că există o diferență între a fi conectat și a fi viu.
Iar mie mi se pare că, undeva pe drum, am devenit atât de conectați încât am început să ne deconectăm de noi.
De aceea avem nevoie de o întoarcere urgentă!
Nu la peșteră.
Nu la ignoranță.
Nu la respingerea progresului.
Ci la echilibru.
La locul în care omul și tehnologia merg de mână, fără ca unul să-l înghită pe celălalt.
La locul în care putem folosi o invenție fără să devenim noi înșine inventați de ea.
La locul în care putem avea un telefon în buzunar și, totuși, să știm să-l uităm acolo.
Pentru că într-o zi, dacă nu suntem atenți, s-ar putea să ajungem să avem totul la dispoziție și să nu mai știm ce înseamnă să trăim.
Iar atunci nu vom fi fost înlocuiți de mașini.
Vom fi făcut ceva mult mai trist: ne vom fi înlocuit singuri.
Așa că vreau să-mi amintesc.
Vreau să-mi amintesc cum miroase pământul.
Cum se simte lâna.
Cum sună o curte dimineața.
Cum este să mângâi un animal.
Cum este să culegi ceva și să-l mănânci.
Cum este să mergi fără să te grăbești.
Cum este să stai lângă cineva fără să fie nevoie să vorbești.
Cum este să atingi și să fii atins de viață fără intermediari.
Pentru că adevărata evoluție nu înseamnă să ne îndepărtăm tot mai mult de natură.
Poate adevărata evoluție este să devenim suficient de inteligenți încât să înțelegem că și noi suntem natură.
Și că, înainte să cucerim lumea, ar fi bine să nu ne pierdem pe noi înșine.
Să ne întoarcem.
Nu înapoi.
Înăuntru.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir