Mă gândesc la o casă simplă, undeva la marginea unui sat.
Nu la o proprietate luxoasă, fotografiată din unghiul perfect. Nu la o vilă care să demonstreze că am reușit.
La o casă în care dimineața miroase a pământ umed, a cafea și a pâine caldă.
La o grădină în care cresc roșii, busuioc și câteva flori care nu trebuie să fie spectaculoase pentru a fi frumoase.
La animale care nu mă întreabă ce funcție am, câți bani câștig sau ce am realizat până la vârsta aceasta.
La o zi în care mă trezesc odată cu lumina, deschid ușa și simt aerul rece pe față.
Nu am o ședință la care trebuie să demonstrez că merit să fiu acolo. Nu am o notificare care să-mi dicteze starea de spirit. Nu am un algoritm care să-mi explice de ce viața altcuiva este mai frumoasă decât a mea.
Am timp să hrănesc animalele. Să îngrijesc grădina. Să învăț ceva pentru că sunt curioasă, nu pentru că mi se cere o diplomă. Să produc ceva folositor, să vând ceea ce creez, să ofer un serviciu în care cred, să schimb lucruri cu oamenii din jurul meu.
Să contribui.
Să aparțin.
Să mă odihnesc fără să simt că trebuie să-mi cer scuze.
Nu idealizez satul. Știu că autosusținerea cere muncă fizică, pricepere, bani, infrastructură și solidaritate. Știu că izolarea poate răni, că boala nu dispare în mijlocul naturii și că nu toată lumea își permite să părăsească orașul.
Dar tocmai de aceea mă întreb de ce ni se prezintă atât de rar alternativele.
De ce succesul este atât de des ilustrat prin clădiri înalte, birouri de sticlă și obiecte scumpe, dar atât de rar printr-un om care își controlează timpul, își cunoaște vecinii, își produce o parte din hrană și are suficientă energie să fie prezent pentru oamenii pe care îi iubește?
De ce o existență autonomă pare o ambiție mai mică decât una în care câștigi mult, dar nu ai timp să te bucuri de ceea ce câștigi?
De ce am ajuns să privim simplitatea ca pe o lipsă de ambiție?
Am confundat progresul cu viteza.
Am confundat confortul cu abundența.
Am confundat libertatea de a cumpăra orice cu libertatea de a nu fi nevoită să cumperi atât de mult.
Cea mai radicală formă de succes nu este să ai acces la toate lucrurile, ci să nu mai fii dependentă de atât de multe lucruri pentru a te simți în siguranță.
Nu vreau să fug de lume.
Vreau să pot locui în ea fără să mă pierd.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir