Aici începe, pentru mine, adevărata revoltă erotică.
Nu în dormitor. Nu în cucerirea altui corp. Nu în colecționarea experiențelor care să ne demonstreze că suntem încă doriți.
Ci în momentul în care îți recuperezi capacitatea de a simți plăcere fără să o transformi într-o performanță.
Pentru că și sexualitatea a fost prinsă în aceeași logică a producției.
Trebuie să fii atrăgătoare. Trebuie să fii performantă. Trebuie să ai un corp care să merite expus. Trebuie să știi să seduci, să fii interesantă, să rămâi dorită, să nu îmbătrânești prea vizibil, să nu devii banală.
Până și intimitatea riscă să devină un CV.
Câte experiențe ai? Cât de bine arăți? Cât de des faci sex? Cât de mult te dorește cineva? Cât de spectaculoasă este relația ta în ochii celorlalți?
Și, în toată această agitație, cine mai are curajul să întrebe:
Cum se simte să fii cu adevărat în corpul tău?
Cum se simte să fii atinsă fără să fii evaluată?
Să fii privită fără să fii comparată?
Să fii dorită fără să simți că trebuie să-ți păstrezi valoarea printr-un efort permanent?
Cum se simte să faci dragoste fără ca mintea ta să calculeze, fără ca telefonul să vibreze pe noptieră, fără să existe o fotografie de făcut, o dovadă de publicat, un standard de atins?
Erotismul profund începe atunci când nu mai ai nimic de demonstrat.
Când pielea nu mai este un produs, ci un organ al prezenței.
Când respirația celuilalt nu mai este zgomot de fundal, ci o invitație la a rămâne.
Când îți permiți să încetinești atât de mult încât să simți diferența dintre a fi excitată de noutate și a fi atinsă de intimitate.
Și când înțelegi că plăcerea nu este ceva ce trebuie să produci pentru a merita viața, ci ceva ce viața îți poate oferi atunci când încetezi să o tratezi ca pe o fabrică.
Vreau o existență în care să simt soarele pe piele fără să mă gândesc că pierd timp. În care să mă plimb prin iarbă fără să transform plimbarea într-un obiectiv de fitness. În care să gătesc pentru cineva drag fără să mă grăbesc să termin.
Vreau să pot sărută o gură fără să mă întreb ce urmează, să-mi las degetele să alunece pe scoarța unui copac, să ascult ploaia, să râd până mă doare abdomenul și să simt că sunt aici.
Aici.
Nu în următoarea rată. Nu în următoarea promovare. Nu în următoarea versiune a mea pe care o promit lumii. Aici, în această viață imperfectă, senzuală, limitată și incredibil de vie.
Acesta este adevăratul orgasm al libertății: clipa în care nu mai trebuie să devii altcineva pentru a-ți permite să exiști.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir