Am observat că oamenii nu se întâlnesc niciodată cu adevărat. Se întâlnesc cu ceea ce pot recunoaște unul în celălalt.
Un om care se teme de inteligența unei femei va prefera să-i descopere fragilitatea. Un bărbat care nu știe ce să facă în fața unei femei independente va încerca să-i găsească dependențele. Un om care nu poate suporta profunzimea va numi exagerare orice întrebare care îl obligă să se privească în interior.
Și atunci eu mă adaptez.
Nu întotdeauna conștient. Uneori aproape instinctiv.
Îmi cobor intensitatea. Îmi aleg cuvintele. Îmi ascund anumite gânduri. Îmi temperez dorințele. Îmi reprim contradicțiile.
Nu pentru că mi-ar fi rușine de ele, ci pentru că nu orice încăpere poate suporta întreaga mea prezență. Dar cât din mine trebuie să sacrific pentru ca ceilalți să se simtă confortabil?
Și cine sunt eu atunci când nu mai este nevoie să fac pe nimeni să se simtă confortabil?
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir
Foarte bun!!
Foarte bun!!