Astăzi, reflectând asupra experienței de a fi femeie, am realizat că trăiesc o dualitate profundă între greutatea pe care o port și bucuria pe care o simt în interiorul meu. Aș putea spune că această dublă stare provine din conflictul dintre așteptările sociale și propria mea identitate, un conflict care răsună puternic în subconștientul meu.
Greutatea de a fi femeie pare să fie legată de așteptările externe: cum trebuie să arăt, ce roluri trebuie să îndeplinesc, cum trebuie să mă comport. Este ca o presiune constantă de a fi totul pentru toți: mamă, iubită, profesionistă, și totodată să rămân mereu zâmbitoare, empatică, înțelegătoare. Aceste așteptări se manifestă nu doar în relațiile externe, dar și în relația mea cu sinele. Există momente când mă simt copleșită de dorința de a îndeplini toate aceste roluri, iar subconștientul meu îmi șoptește că nu am voie să cedez, pentru că, în mod ciudat, cederea ar însemna o formă de slăbiciune, nu de libertate.
Acest conflict între auto-exigențele exterioare și nevoia mea interioară de a mă exprima liber se poate observa în tot ce fac. Simt, în anumite momente, că acest „eu” pe care îl proiectez este o mască, o formă de protecție împotriva anxietății de a nu fi suficientă. Poate că această teamă provine din experiențele timpurii, în care am învățat că a fi acceptată și iubită depinde de îndeplinirea unor standarde exterioare. Totuși, în adâncul meu, există o nevoie profundă de a mă elibera de aceste constrângeri. Mă întreb dacă această luptă continuă între imperativul social și dorința mea de autenticitate este, de fapt, ceea ce îmi formează imaginea de sine.
În același timp, bucuria de a fi femeie este mult mai subtilă și greu de surprins, dar atunci când o simt, mă simt completă. Este o bucurie care vine din acele momente de auto-descoperire, când îmi permit să fiu vulnerabilă și autentică. Atunci când îmi recunosc propriile dorințe, nevoia de a iubi și de a fi iubită, atunci simt o conexiune profundă cu feminitatea mea, cu energia vieții. Poate că această bucurie este de fapt rezultatul unui proces continuu de reconciliere între sinele autentic și sinele social, un proces care îmi aduce o stare de echilibru interior.
Din punct de vedere psihanalitic, aș putea spune că aceste conflicte sunt legate de ceea ce Freud numea „principiul plăcerii” versus „principiul realității”. Pe de o parte, există impulsul de a trăi o viață plină de autenticitate, în acord cu propriile dorințe și nevoi, iar pe de altă parte, există realitatea exigențelor sociale care, uneori, mă fac să simt că îmi sacrific libertatea pentru a mă conforma. Aceste dinamici interne și externe formează o tensiune constantă, dar totodată oferă o oportunitate de dezvoltare personală și de autocomprindere.
Această complexitate a experienței de a fi femeie nu este doar o povară, ci și o sursă de auto-cunoaștere, o cale prin care pot învăța să navighez între dorințele inconștiente și realitatea vieții. În final, cred că adevărata bucurie de a fi femeie vine din integrarea acestor două dimensiuni, din a învăța să port greutatea fără a lăsa ca aceasta să mă definească, și din a trăi bucuria fără a mă teme de fragilitatea pe care aceasta o implică.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir