Golul dintre două respirații
După ce se termină fuga
Există un gol în mine pe care nu-l simt atunci când alerg.
Cât timp am ceva de făcut, cât timp răspund, rezolv, plec, vin, vorbesc, scriu, mă ocup de cineva, corpul meu funcționează ca și cum ar fi băgat în priză. Merge. Nu întreabă nimic. Nu cere nimic. Doar merge.
Asta am confundat uneori cu viața.
Cu forța.
Cu dorința.
Cu faptul că sunt bine.
Apoi vine o zi liberă.
O oră în care nu trebuie să fac nimic.
Și atunci se întâmplă ceva aproape indecent de intim: corpul își ia dreptul înapoi.
Se oprește.
Mă trage în pat. Îmi închide ochii. Îmi amorțește mâinile, gândurile, dorințele. Parcă îmi spune: acum nu mai ai voie să fugi.
Și dorm.
Uneori atât de mult, încât mă trezesc fără să știu exact cine sunt în ziua aceea.
Nu mă simt odihnită. Mă simt scoasă din priză.
Iar odată cu trupul, se stinge pentru câteva ore și ceva din suflet.
Nu mai vreau să fac nimic.
Deși știu.
Știu câte lucruri mă așteaptă. Știu ce trebuie rezolvat. Știu ce amân. Știu ce ar trebui să construiesc, ce trebuie să răspund, unde trebuie să ajung.
Știu.
Și totuși nu mă ridic.
Pentru că uneori nu e lene.
Uneori este doar epuizarea care, după ce ai ținut-o cu forța la distanță, intră în cameră și se așază lângă tine.
Și atunci vin gândurile.
Un milion.
Se lovesc unele de altele. Despre ce a fost. Despre ce urmează. Despre ce lipsește. Despre ce aș vrea. Despre cine sunt când nu mai sunt ocupată.
Cel mai greu lucru nu este să rămâi singură.
Ci să rămâi singură cu tine după ce se oprește zgomotul.
Și aici apare golul.
Nu golul acela spectaculos, dramatic.
Ci unul tăcut.
Un spațiu în care nu mai există adrenalină, obligații, oameni, telefoane, planuri.
Doar eu.
Și corpul meu.
Un corp care nu mai vrea să performeze.
Un corp care nu mai vrea să demonstreze nimic.
Un corp care vrea doar să fie atins de liniște.
Energia sexuală despre care vorbim atât de ușor nu este întotdeauna foc.
Uneori este tocmai jarul care rămâne după ce ai ars prea mult.
Este dorința care nu mai are putere să se exprime.
Este pielea care încă simte, dar nu mai vrea să fie provocată.
Este respirația care coboară adânc în abdomen și îți amintește că, înainte să fii minte, înainte să fii responsabilitate, înainte să fii femeia care le rezolvă pe toate, ai fost un corp viu.
Un corp care cere.
Odihnă.
Apropiere.
Plăcere.
Tăcere.
Poate chiar nimic.
Și mă întreb uneori dacă golul din mine nu este, de fapt, un spațiu pe care nu l-am lăsat niciodată să existe.
Pentru că m-am grăbit mereu să-l umplu.
Cu activitate.
Cu oameni.
Cu planuri.
Cu dorință.
Cu muncă.
Cu intensitate.
Dar poate că nu orice gol trebuie umplut.
Poate că unele goluri trebuie locuite.
Să stai în ele.
Să respiri.
Să nu te repari imediat.
Să nu te forțezi să fii bine.
Să lași corpul să cadă puțin.
Să-l lași să-și amintească faptul că nu trebuie să fie permanent aprins ca să fie viu.
Iar când mă ridic, poate că nu voi avea răspunsuri.
Poate că nu voi rezolva nimic.
Poate că voi avea în continuare un milion de gânduri.
Dar voi fi puțin mai aproape de mine.
Și poate că, pentru moment, este suficient.
Să nu mai fiu băgată în priză.
Să fiu pur și simplu vie.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir