Golul din mine...
Scriu din locul acela adânc unde psihanaliticul se întâlnește cu carnea vie a pierderii.
Moartea nu negociază.
Nu întreabă dacă ai frați.
Nu întreabă dacă ești tânăr.
Nu întreabă dacă ai fost mângâiat suficient, dacă ai fost iubit corect, dacă mai aveai timp să înveți să te bucuri.
Moartea vine ca un virus tăcut și pune la pământ ceea ce încă mirosea a lapte, a joacă, a promisiune.
Doi dintre voi ați plecat.
Din șase.
Frați din același pântec, din același început cald.
Și eu am rămas cu un gol care nu e matematic, nu e „doi lipsă”, ci o ruptură în interiorul meu.
Durerea mea nu e doar că ați murit.
Durerea mea e că n-am apucat.
N-am apucat să vă văd crescând.
N-am apucat să vă cunosc deplin.
N-am apucat să mă satur de voi.
Există o vină mută în mine, deși știu că nu e rațională.
Psihanalitic, o recunosc: este vinovăția supraviețuitorului, vinovăția celui care rămâne și respiră în timp ce alții au fost opriți.
Virusul v-a luat trupurile, dar mie mi-a atins ceva mai profund: mi-a activat frica primordială că iubirea nu e garantată, că atașamentul poate fi retezat înainte să se sedimenteze.
Am rămas cu patru.
Și îi privesc altfel acum.
Cu o iubire mai tensionată, mai strânsă, mai tremurată.
Ca și cum fiecare respirație a lor ar putea fi retrasă fără preaviz.
Dar adevărul dureros e acesta: moartea nu se cumpără, doar se plânge.
Erotismul durerii mele nu e sexual.
E visceral.
E acea deschidere a pieptului în care simt viața și moartea în același timp.
E corpul meu care știe că a iubi înseamnă a risca să pierzi.
V-aș fi ținut mai mult.
V-aș fi privit crescând.
V-aș fi iubit fără grabă.
Acum vă iubesc în absență.
Și doare altfel.
Mai tăcut.
Mai adânc.
Și totuși… vă port în mine.
Ca pe o amprentă timpurie a fragilității.
Ca pe o lecție crudă despre atașament, pierdere și limitele controlului.
Asta simt acum.
Și nu mă grăbesc să „fiu bine”.
Pentru că doliul e o formă de fidelitate.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir