Ghetoul sufletului
Trăiesc într-un ghetou.
Nu unul desenat pe hărți, ci unul pe care îl port în mine. Pereții sunt negri de atâtea emoții nespuse. Acoperișul este spart, iar prin el plouă cu amintiri, ninge cu abandon și bate un vânt rece pe care îl numim, elegant, obișnuință. Uneori răsare soarele. Nu pentru că s-a schimbat lumea, ci pentru că, pentru câteva clipe, uit că am învățat să trăiesc în ruină.
Și atunci mă întreb...
Oare câți dintre noi confundăm supraviețuirea cu viața?
Oare câți dintre noi ne spunem că vom începe să trăim „după”? După ce terminăm facultatea. După ce găsim iubirea. După ce facem bani. După ce ne iartă cineva. După ce slăbim. După ce ne vindecăm.
Dar dacă acel „după” este cea mai frumoasă minciună pe care ne-o spune frica?
Depresia nu înseamnă întotdeauna lacrimi. Uneori înseamnă să amâni viața cu o zi. În fiecare zi.
Ne trezim dimineața, respirăm, mergem la muncă, zâmbim, facem cumpărături, răspundem la mesaje și spunem că suntem bine. Însă sufletul continuă să locuiască într-un cartier abandonat, unde nimeni nu a venit de ani de zile să întrebe:
“Tu ce simți?”
De aceea avem nevoie să vorbim.
Cu un prieten.
Cu un preot.
Cu un psiholog.
Cu un psihoterapeut.
Cu un terapeut sexual.
Nu pentru că suntem slabi, ci pentru că tăcerea devine uneori cea mai sofisticată formă de autodistrugere.
Există o energie despre care oamenii se tem să vorbească: energia sexuală.
Când spun „sexuală”, mulți se gândesc imediat la corp. Eu mă gândesc la viață.
La impulsul de a crea.
La curajul de a simți.
La libertatea de a spune „nu”.
La puterea de a spune „da”.
La bucuria de a dansa fără să te privești în oglindă.
La plăcerea de a exista fără rușine.
Energia sexuală începe cu mult înainte ca cineva să ne atingă trupul.
Ea începe atunci când un copil este privit cu iubire sau cu respingere.
Când este ascultat sau redus la tăcere.
Când i se spune că emoțiile lui contează sau că este „prea sensibil”.
Fiecare respingere pune o cărămidă în ghetoul interior.
Fiecare rușinare mai ridică un zid.
Fiecare traumă mai sparge puțin acoperișul.
Iar mai târziu ne întrebăm de ce nu putem iubi, de ce ne este frică de apropiere, de ce fugim de intimitate sau de ce o căutăm obsesiv.
Nu căutăm doar oameni.
Căutăm bucăți pierdute din noi.
Uneori le căutăm în sex.
Alteori în succes.
În bani.
În perfecțiune.
În validarea celorlalți.
Dar nicio îmbrățișare nu poate umple golul unui copil interior care încă așteaptă să fie văzut.
Poate că adevărata erotică nu începe în dormitor.
Poate începe în clipa în care îți privești rănile fără să le mai condamni.
Poate că primul act de iubire este să intri în propriul ghetou, să deschizi ferestrele, să repari acoperișul și să aprinzi lumina.
Vindecarea nu înseamnă să uiți.
Înseamnă să nu mai locuiești pentru totdeauna în locul în care ai fost rănit.
Poate că sufletul nu a avut niciodată nevoie de un palat.
Poate avea nevoie doar de cineva care să-i spună, pentru prima dată:
„Poți ieși de aici. Ușa nu a fost încuiată niciodată. Doar frica te-a convins că este.”
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir