Uneori mă întreb cum ar fi dacă Freud ar locui în creierul meu.
Nu în bibliotecă. Nu într-un portret vechi, cu barba lui gravă și trabucul între degete. Ci chiar aici, în spatele frunții mele, acolo unde gândurile se ating unele de altele înainte să devină cuvinte.
Cred că s-ar amuza.
M-ar privi cum mă prefac că nu știu de ce îmi doresc anumite lucruri și ar nota, calm:
„Interesant. Corpul știe deja.”
Apoi m-ar enerva.
Pentru că există ceva teribil de intim în a fi observată de cineva care nu se lasă păcălit de explicațiile tale.
I-aș spune că nu tot ce simt trebuie analizat.
Mi-ar răspunde că tocmai ceea ce încerc să nu analizez îmi conduce uneori viața.
Și poate că aici începe terapia.
Nu în întrebarea „Ce este în neregulă cu mine?”, ci în întrebarea: „Ce încearcă să-mi spună dorința mea?”
Pentru că dorința nu este întotdeauna o invitație către celălalt.
Uneori este o invitație înapoi către mine.
Spre corpul pe care l-am privit prea mult din exterior. Spre pielea pe care am evaluat-o. Spre feminitatea pe care am încercat să o controlez. Spre plăcerea pe care am confundat-o, uneori, cu validarea.
Erotismul începe exact acolo unde încetez să mai încerc să fiu dorită și încep să mă întreb ce anume doresc eu.
Freud ar ridica sprânceana.
„În sfârșit”, ar spune.
Și mi-ar explica faptul că uneori rușinea nu apare pentru că dorința este greșită, ci pentru că dorința ne arată ceva despre noi pe care nu eram pregătiți să-l vedem.
Aș tăcea.
Pentru că există dorințe care nu cer să fie consumate.
Cer să fie înțelese.
Există fantezii care nu vor neapărat un corp străin. Vor libertatea de a imagina. Vor intensitate. Vor abandonul controlului. Vor să-mi amintească faptul că sunt vie.
Și atunci înțeleg ceva care mă surprinde: că terapia sexuală nu începe în pat.
Începe în felul în care îmi locuiesc propriul corp.
În felul în care respir.
În felul în care suport să fiu privită.
În felul în care spun „da” fără să mă pierd și „nu” fără să mă simt vinovată.
În felul în care pot spune:
„Asta îmi place.”
Fără explicații.
Fără scuze.
Fără să transform imediat dorința într-o problemă de rezolvat.
Dacă Freud ar trăi în creierul meu, probabil că mi-ar spune că inconștientul nu bate întotdeauna la ușă.
Uneori intră direct în cameră.
Intră printr-un vis.
Printr-un miros.
Printr-o atingere.
Printr-un om care ne trezește ceva ce credeam că dormea.
Și tocmai de aceea anumite întâlniri ne tulbură atât de mult.
Nu pentru că celălalt are puterea pe care credem că o are. Ci pentru că, pentru câteva secunde, ne pune în contact cu o parte din noi pe care o ținusem încuiată.
Mă gândesc la asta și aproape că îl aud.
„Nu persoana te obsedează.”
Pauză.
„Ci ceea ce devii în prezența ei.”
Asta m-ar speria.
Pentru că înseamnă că erotismul nu este doar despre celălalt.
Este și despre mine.
Despre femeia care apare când nu mai controlează fiecare reacție.
Despre corpul care nu mai este un obiect de evaluat, ci un loc în care pot locui.
Despre plăcerea care nu trebuie justificată prin iubire, performanță sau frumusețe.
Și poate că, dacă Freud ar locui cu adevărat în creierul meu, într-o seară i-aș spune:
— Pleacă.
Iar el ar zâmbi.
— Nu pot.
— De ce?
— Pentru că eu sunt partea din tine care continuă să întrebe.
Și atunci aș înțelege.
Vindecarea nu înseamnă să scapi de vocea care întreabă.
Ci să înveți să nu te mai temi de răspunsurile tale.
Iar în liniștea aceea, pentru prima dată, corpul meu nu mai pare un secret.
Pare casă.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir