Astăzi, gândul meu se așază lângă tine, profesorul meu, în spitalul alb care te înghite și totuși te lasă să respiri. Simt cum fiecare inspir al tău este și al meu, ca o legătură secretă între trupuri și suflete, între maestru și discipolă, între bărbatul fragilizat de boală și femeia care-l dorește viu, întreg, întors.
Îmi dau seama că te vreau viu nu doar pentru a te revedea în amfiteatru, cu vocea ta caldă și pătrunzătoare, ci și pentru că undeva în mine se naște o dorință mai adâncă: să te știu trăind, respirând, iubind. Să-ți simt energia masculină, chiar dacă acum corpul tău e prins în fire și aparate. În inconștientul meu, boala ta e ca o rană ce mă cheamă să o vindec prin iubire, prin erotism, prin fantezia de a fi aproape, de a te hrăni cu viață.
Mă surprinde intensitatea cu care te port în mine. Este o dorință ce depășește planul concret – e ca și cum trupul meu vrea să-ți dea suflare, să-ți împartă sângele și carnea, ca într-o împărtășanie erotică și sacră. Aș vrea să te văd ridicându-te din pat, întorcându-te la lumină, iar atunci să știu că o parte din vindecarea ta s-a născut și din dorința mea arzătoare.
În spital, tu ești pacientul care învață din nou ce înseamnă să respiri. În jurnalul meu, tu ești bărbatul care mă învață ce înseamnă să iubesc viața prin dorința de a te avea viu.
Îmi doresc să fii bine, să rămâi. Și undeva, poate în secret, să știi că te vreau nu doar ca profesor, ci ca prezență care mă atinge în adâncul erotic al ființei mele.
Astăzi scriu asta ca o rugăciune erotică și psihanalitică: să te faci bine, pentru ca dorința mea să nu rămână suspendată în abur, ci să se poată întrupa în priviri, cuvinte, întâlniri.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir