Floarea și robotul
Omul...
Îmi imaginez un robot.
Rece. Programat. Fără inimă, fără dorință, fără trecut.
Și totuși… se oprește.
În fața unei flori.
O analizează. O atinge aproape imperceptibil. Îi recunoaște fragilitatea. Nu o rupe. Nu o posedă. Nu o distruge. O lasă să existe.
Un robot care nu simte… dar respectă viața.
Și apoi apare omul.
Cu inimă. Cu istorie. Cu poezie în sânge.
Omul care ar trebui să știe.
Și rupe.
Smulge floarea din rădăcină, o strânge în palmă până când seva devine pată, o aruncă, o calcă. Nu pentru că are nevoie. Nu pentru că moare fără ea.
Ci pentru că poate.
Și aici începe ruptura noastră adevărată.
Poate că nu am pierdut iubirea de natură.
Poate că am pierdut relația cu fragilitatea.
Pentru că floarea ne amintește ceva incomod:
că și noi suntem trecători.
că și noi ne ofilim.
că frumusețea nu poate fi controlată fără a fi distrusă.
Așa că o distrugem noi primii.
Un gândac trece pe lângă noi și simțim repulsie.
Dar nu e despre el.
E despre ce proiectăm asupra lui.
Tot ce e mic, umed, ascuns, necontrolabil… devine „josnic”.
Viermii care descompun moartea devin dezgustători, deși fără ei, lumea ar putrezi în stagnare.
Ciupercile, microorganismele, tot acest univers invizibil care respiră viață în pământ… le ignorăm pentru că nu ne oglindesc idealul de frumusețe.
Noi nu respingem gândacul.
Respingem partea din noi care este vulnerabilă, organică, imperfectă.
Și atunci apare întrebarea care doare:
Dacă un uriaș ar veni și ne-ar strivi…
ar fi diferit?
Am spune că e nedrept.
Că viața noastră are valoare.
Că nu merităm să fim distruși doar pentru că suntem mai mici.
Dar exact asta facem noi.
Ne-am auto-proclamat centrul existenței.
Am decis că dimensiunea, utilitatea sau frumusețea dau dreptul la viață.
Dar viața… nu cere permisiune să existe.
Poate că nu e vorba despre drept.
Poate că e vorba despre conștiință.
Robotul nu rupe floarea pentru că nu are impuls.
Omul o rupe pentru că nu-și mai simte legătura.
Adevărata întrebare nu este:
„Avem dreptul?”
Ci:
„Când am încetat să mai simțim că suntem parte din același organism?”
Și poate că vindecarea începe simplu.
Când vezi o floare… să nu o rupi.
Când vezi un gândac… să nu-l strivești automat.
Când vezi ceva viu… să nu reacționezi din putere, ci din prezență.
Pentru că sensibilitatea nu este slăbiciune.
Este singurul lucru care ne mai diferențiază de un mecanism.
Sau… poate chiar lucrul care ar trebui să ne diferențieze.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir