Fantezii erotice

Ceea ce nu spun, dar ard să trăiesc

Există o cameră secretă în mine, pe care nu o arăt oricui. E locul în care dorința mea prinde forme nefiltrate, instabile, aproape mitice. Acolo nu sunt „femeia cuminte” și nici „zeița conștientă”, sunt instinct pur, emoție brută, curiozitate jucăușă. Acolo, fantezia nu e rușinoasă. E necesară. E o altă formă de rugăciune.
Într-una dintre ele, sunt condusă. El e puternic, dar nu abuziv. Are în el energia arhetipală a Războinicului și a Amantului într-unul. Mă prinde de ceafă cu o hotărâre care nu întreabă, dar nici nu forțează. Mă simt prinsă, dar nu captiva. Mă simt aleasă. Și în acea alegere se naște dorința de a-i oferi tot.
Altădată, fantezia mea mă poartă într-un spațiu sălbatic, o pădure, o plajă pustie, un loc în care pământul și pielea se întâlnesc. Acolo, actul sexual nu e un „act”, e natură. E animalic, dar nu vulgar. Mă simt ca și cum aș fi un ritual viu. Mirosul pielii lui, gustul salin de dorință, mâinile în păr, genunchii în nisip. Acolo, nu există societate. Există doar viață care vrea să se unească.
Și da, mai există o fantezie tăcută: aceea în care el mă citește. La propriu. Îmi citește pagini dintr-o carte erotică, poate Anaïs Nin, poate ceva scris de mine, fără să știe că sunt eu. Și pe măsură ce citește, cuvintele devin gesturi, și rândurile devin respirație pe gâtul meu. În acea fantezie, sexul începe cu vocea. Și se termină în suspinul unei povești în care nu mai știm cine e autorul și cine e personajul.
Fanteziile mele nu vor să înlocuiască realul. Ele sunt preludiul interior, acele dansuri nevăzute care aprind flacăra înainte ca pielea să o urmeze. Și când le trăiesc cu mine însămi sau le împărtășesc cu el, știu că nu e rușine în imaginație. E libertate.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir