Extraterestrul m-a întrebat de ce oamenii se sărută
…
Dragă prieten dintre galaxii,
Astăzi ai venit din nou.
Nu ai coborât din cer.
Ai apărut direct în gândurile mele, acolo unde oamenii își ascund întrebările pe care nu le pot spune nici măcar celui pe care îl iubesc.
— De ce vă sărutați? ai întrebat.
Am zâmbit.
Pentru că este una dintre puținele dăți când doi oameni aleg să tacă în același timp.
La voi, mi-ai spus, comunicarea nu trece prin cuvinte și nici prin buze.
Voi vă deschideți unul altuia memoria.
Noi ne atingem sperând că, pentru câteva clipe, singurătatea va uita unde locuiește.
— Dar de ce vă este atât de frică să fiți văzuți?
Nu am știut să răspund.
Poate pentru că oamenii învață să se îmbrace înainte să învețe să se cunoască.
Ne acoperim corpul.
Apoi emoțiile.
Apoi dorințele.
Apoi lacrimile.
Și, într-o zi, uităm cine eram înainte de toate aceste haine invizibile.
Tu m-ai privit cu blândețe.
— Noi nu purtăm măști.
Am râs.
Noi uneori purtăm măști chiar și atunci când dormim lângă omul pe care spunem că îl iubim.
Ai rămas tăcut.
Apoi ai rostit încet:
— Poate că voi sunteți singura specie din Univers care poate transforma o rană într-un cântec.
Atunci am înțeles ceva.
Poate că iubirea nu este recompensa celor perfecți.
Poate că iubirea este limbajul celor incompleți.
Și poate tocmai fisurile din suflet lasă lumina să intre.
Ai plecat fără zgomot.
Dar, înainte să dispari, ai lăsat în palma mea o întrebare.
„Dacă într-o zi oamenii vor învăța să se privească așa cum privesc stelele, oare vor mai exista războaie?”
Încă nu i-am găsit răspunsul.
Poate că de aceea continui să scriu.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir