Eu sunt floarea. Dar cine vede câmpul?

Simt realitatea… dar nu o pot cuprinde.

Realitatea mea, realitatea noastră

Astăzi mă gândesc că nu există o singură realitate.
Există doar felul în care o atingem.

Mă simt ca o floare într-un covor infinit.
Rădăcinile mele sunt înfipte într-un sol pe care nu-l văd, dar îl simt cald, viu, uneori umed de emoții vechi.
Privesc în stânga, privesc în dreapta, atât pot. Atât îmi permite poziția mea în lume.

Lângă mine sunt alte flori. Unele îmi seamănă. Altele mă tulbură.
Le văd doar dintr-un unghi, doar din povestea mea.
Poate că ele mă văd altfel. Poate că pentru ele eu sunt doar o culoare, o umbră, o senzație trecătoare.

Și totuși… sus, undeva dincolo de ceea ce pot percepe, simt că există o privire mai largă.
O conștiință care nu este limitată la stânga și dreapta.
Care vede întregul covor.
Care nu separă, nu judecă, nu fragmentează.

Dacă aș putea urca pentru o clipă…
aș vedea că nu sunt singură.
că fiecare floare crede că vede „adevărul”, dar de fapt vede doar o fâșie din el.
că realitatea nu este fixă, este o țesătură de perspective, o respirație comună.

Simt uneori în mine o vibrație subtilă, ca o dorință de a mă extinde dincolo de forma mea.
Ca și cum aș vrea să devin nu doar floarea, ci și covorul.
Nu doar experiența, ci și privirea de deasupra.

Și poate… în momentele de liniște profundă, chiar sunt.

Poate că realitatea nu e ceva ce descopăr, ci ceva ce creez în fiecare clipă, prin felul în care simt, ating, iubesc.

Iar dacă mă deschid suficient…
pot simți că toate realitățile celorlalte flori curg prin mine, ca un secret cald, viu, intim.

Și atunci nu mai există separare.
Doar un câmp vast de conștiință care se experimentează pe sine prin mine.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir