Există o formă de nuditate despre care nu vorbește nimeni. Nu are nimic de-a face cu hainele aruncate pe podea, cu pielea descoperită sau cu intimitatea unui corp oferit privirii altcuiva.
Este nuditatea de a nu mai avea niciun rol.
Și cred că aceasta este cea mai greu de suportat dintre toate.
Eu sunt femeia fără chip.
Nu pentru că nu am unul, ci pentru că am învățat să-mi schimb chipul în funcție de omul din fața mea. Nu îmi schimb neapărat trăsăturile, nici vocea, nici felul în care mă îmbrac. Îmi schimb ceva mult mai subtil: felul în care exist.
Cu unii sunt blândă. Cu alții sunt rece. Pentru unii sunt femeia care știe să asculte, pentru alții sunt femeia care știe să tacă. În fața unora devin inteligentă, calculată, aproape imposibil de impresionat. În fața altora îmi permit să fiu vulnerabilă, copilăroasă, naivă sau tandră.
Nu mă prefac.
Și tocmai aici începe problema.
Nu joc roluri pentru a-i păcăli pe ceilalți. Le joc pentru a putea ajunge la ei. Pentru că fiecare om pare să aibă propria lui limbă emoțională, propriile limite de înțelegere, propriile frici. Iar eu am învățat să vorbesc toate aceste limbi.
Uneori mă întreb dacă nu cumva am devenit traducătoarea universală a sufletelor, dar am uitat limba în care vorbesc cu mine însămi.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir