Erosul atomilor
Universul, prin noi, își explorează propria sensibilitate.
Există momente în care îmi privesc corpul nu ca pe o formă, ci ca pe o adunare de universuri minuscule. Știința spune că sunt o colecție de atomi, aproape în întregime spațiu gol. Iar gândul acesta mă tulbură într-un mod straniu și senzual.
Dacă sunt doar atomi, atunci dorința mea este o vibrație a materiei.
În psihanaliză, Freud vorbea despre Eros, pulsiunea care unește, care caută apropierea, care vrea să creeze legături. Uneori simt că Erosul nu aparține doar psihicului nostru. Poate că el există chiar în structura materiei. Atomii se caută, se atrag, se leagă, formează molecule, formează corpuri, formează viață.
Și astfel ajungem noi.
Două corpuri care se apropie nu sunt altceva decât două galaxii de particule care intră într-un dialog invizibil. Pielea devine doar frontiera sensibilă unde universul interior întâlnește universul celuilalt.
Când simt o prezență aproape de mine, când aerul dintre două trupuri devine dens de emoție, am impresia că asist la ceva mult mai vechi decât istoria umană. Materia însăși pare să își amintească cum să se apropie.
Erotismul, privit astfel, nu mai este doar o reacție biologică. Este un limbaj subtil al existenței. Un fel prin care universul, prin atomi organizați în corpuri și conștiință, experimentează atracția.
Poate de aceea unele întâlniri au o intensitate aproape cosmică. Nu pentru că două persoane se privesc, ci pentru că miliarde de particule vibrează simultan într-o acordare tăcută.
În acele clipe simt că identitatea mea se dizolvă puțin. Nu mai sunt doar „eu”. Sunt materie vie, sensibilă, capabilă să simtă dorință, să ofere căldură, să primească prezență.
Și mă întreb uneori dacă erotismul cel mai profund nu este acesta:
conștiința că suntem universul însuși, organizat pentru o vreme în formă umană, care caută apropierea altui univers.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir