Durerea locuiește în mine

Cum să fii prezent când durerea nu vine dintr-un loc precis?
Când nu ai încă un diagnostic, un răspuns, o certitudine de care să te poți agăța?
Există o formă de suferință care nu țipă. Nu plânge neapărat. Nu se vede. Doar stă în tine și așteaptă.
Așteaptă un rezultat.
Un medic.
O biopsie.
Un telefon.
Un cuvânt.
Și până atunci, mintea construiește mii de posibilități.

Acesta este unul dintre cele mai greu de suportat lucruri: necunoscutul.
Nu știu exact ce se întâmplă. Și tocmai pentru că nu știu, corpul meu încearcă să umple golul cu frică.
Mă trezesc și, pentru câteva secunde, uit.
Apoi îmi amintesc.
Și ceva se strânge în mine.
O secundă în care lumea pare aceeași, iar apoi realitatea se așază din nou peste mine.
Boala a intrat în familia mea.
Și odată cu ea, a intrat și conștiința fragilității.
Dintr-odată, oamenii pe care îi iubesc nu mai sunt doar oameni. Sunt corpuri. Corpuri care pot obosi. Care pot fi investigate. Scanate. Înțepate. Operate. Vindecate sau, uneori, care pot deveni imposibil de reparat.
Și poate că tocmai aici începe partea cea mai profundă a fricii mele: corpul nu mai pare invincibil.
Nici al lor.
Nici al meu.
Mă gândesc la cât de mult am trăit prin corp fără să mă gândesc la el. La piele. La respirație. La căldură. La atingere. La dorință. La acea energie sexuală care uneori apare fără să o chem, ca o dovadă că viața încă circulă prin mine.
Și acum înțeleg altfel erotismul.
Nu doar ca dorință sexuală.
Ci ca forță de viață.

Ca puls.
Ca foame de a simți.
Ca nevoia de a fi atinsă și de a atinge lumea înainte ca ea să dispară.
De aceea, în mijlocul fricii, încă există în mine dorință.
Și pentru o clipă mă simt vinovată.
Cum pot să mă gândesc la plăcere când cineva pe care îl iubesc trece prin boală?
Dar poate că întrebarea este greșită.
Poate că nu trebuie să aleg între durere și viață.
Poate că pot să le țin pe amândouă.
Pot să fiu speriată și vie.
Pot să plâng și să simt dorință.
Pot să mă tem de moarte și, în aceeași zi, să vreau să iubesc, să râd, să ating, să fiu atinsă, să dansez, să mă apropii de cineva.
Viața nu se oprește pentru că noi ne temem că s-ar putea termina.
Și acesta este paradoxul care mă doare cel mai tare.
În timp ce eu aștept un răspuns, lumea continuă.
Undeva, cineva se îndrăgostește.
Cineva face dragoste.
Cineva se trezește și își bea cafeaua.
Cineva râde fără să știe că, la câteva străzi distanță, altcineva tocmai a primit un diagnostic.
Cineva își sărută copilul.
Cineva își pierde părintele.
Cineva își dorește să trăiască.
Iar eu sunt aici, între două lumi: între ceea ce știu și ceea ce mă tem că aș putea afla.
Prezența nu înseamnă să nu mă mai doară.
Prezența înseamnă să nu fug de durere în timp ce ea există.
Să pot spune…da, mi-e frică.
Fără să transform frica într-o predicție… nu știu ce va fi.
Fără să transform necunoscutul într-un verdict… îmi iubesc familia.
Fără să încerc să controlez tot ce li se poate întâmpla.
Aici începe o formă nouă de maturitate psihică: să pot suporta să nu știu.
Să rămân în prezent fără să cer viitorului să-mi promită că totul va fi bine.
Corpul meu știe ceva ce mintea mea uită: că viața se întâmplă acum.
Respirația se întâmplă acum.
Pielea mea este aici acum.
Inima mea bate acum.
Dorința mea există acum.
Iubirea mea există acum.
Și poate că nu trebuie să aștept să dispară frica pentru a mă întoarce în corp.
Trebuie tocmai să mă întorc în el.
Să respir.
Să-mi simt pielea.
Să-mi simt mâinile.
Să-mi simt feminitatea.
Să-mi simt energia.
Nu ca să uit boala.
Ci ca să-mi amintesc că boala nu este singurul lucru care există.
Există și viață.
Există tandrețe.
Există dorință.
Există sexualitate.
Există apropiere.
Există râs.
Există lumină.
Există corpul meu care, chiar și speriat, continuă să mă poarte.
Aceasta este forma mea de rezistență:
nu să devin de piatră, ci să rămân vie.
Să nu-mi amorțesc corpul ca să nu mai simt durerea.
Să nu-mi pedepsesc dorința pentru că undeva, în familia mea, există boală.
Să nu-mi cer să fiu puternică în fiecare minut.
Să-mi permit să fiu om.
Astăzi nu știu ce va urma.
Și mă doare.
Dar astăzi încă pot să iubesc.
Încă pot să ating.
Încă pot să simt.
Încă pot să respir.
Și poate că, pentru moment, atât înseamnă să fiu prezentă: să nu cer vieții certitudinea zilei de mâine înainte să-mi permit să trăiesc ziua de astăzi.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir