Erotismul începe acolo unde încetăm să ne mai apărăm.
Nu în atingere, nu neapărat în dorință, ci în acel moment în care rămâi singură cu tine și nu mai ai nimic după care să te ascunzi.
Asta îmi oferă mie drumul spre casă.
Douăzeci și ceva de minute în care orașul se retrage, zgomotul se stinge și, încet, rămân eu cu mine.
Și există ceva profund senzual în această singurătate.
Să nu mai trebuiască să fiu puternică.
Să nu mai trebuiască să fiu eficientă.
Să nu mai trebuiască să știu exact ce fac, unde merg și ce urmează.
Doar să respir.
Să-mi simt corpul în scaun.
Mâinile pe volan.
Respirația.
Oboseala.
Uneori neliniștea.
Uneori dorința.
Uneori acel gol pe care încercăm atât de mult să-l umplem cu oameni, muncă, zgomot.
Vulnerabilitatea este cea mai intimă formă de nuditate.
Să fii văzută fără să fii protejată de roluri.
Dar, mai ales, să te vezi tu însăți așa.
Fără machiajul explicațiilor.
Fără povestea pe care ți-o spui despre cine ești.
Doar tu, cu ceea ce există în tine în clipa aceea.
Și poate tocmai de aceea vulnerabilitatea are ceva erotic: pentru că presupune abandonarea controlului.
Nu abandonul în fața altcuiva.
Ci abandonul în fața propriei realități.
Să lași tristețea să fie tristă.
Să lași dorul să doară.
Să lași dorința să existe fără să o judeci.
Să recunoști că uneori ai nevoie de tandrețe.
Că uneori vrei să fii ținută.
Că uneori vrei să fii atinsă.
Că uneori vrei doar să nu mai fii singură cu toate lucrurile pe care le porți.
Și, în același timp, să descoperi că poți fi singură fără să fii abandonată.
Asta este una dintre cele mai frumoase forme de intimitate pe care le-am descoperit.
Intimitatea cu mine.
Drumul acesta mă dezbracă încet de zi.
De obligații.
De zgomot.
De toate versiunile mele sociale.
Și când ajung acasă, poate că nu sunt mai odihnită.
Dar sunt mai aproape de mine.
Mai sinceră.
Mai permeabilă.
Mai vie.
Iar seara, înainte să pun capul pe pernă, încerc să-mi amintesc să respir.
Să simt că sunt aici.
Că am un corp.
Că am dorințe.
Că am frici.
Că am întrebări fără răspuns.
Că există în mine lucruri pe care încă nu le înțeleg.
Și că nu trebuie să le înțeleg pe toate în seara asta.
Asta înseamnă, pentru mine, să trăiesc prezentul: să nu mă grăbesc să mă transform într-o versiune mai bună a mea înainte de a avea timp să o simt pe cea care sunt acum.
Să rămân.
Să respir.
Să mă las atinsă de propria mea viață.
Și să descopăr că, uneori, cea mai profundă formă de erotism nu este să fii dorită de cineva.
Este să fii suficient de vulnerabilă încât să te dorești tu însăți înapoi în propria ta viață.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir