Dorința ca adevăr interzis
Când iubirea devine secret
Există secrete care nu sunt doar gânduri ascunse, ci adevărate teritorii interioare, lumi întregi care pulsează în tăcere. Uneori, aceste secrete nu dor pentru că sunt greșite, ci pentru că nu au avut voie să respire.
A purta în tine o iubire care nu a fost rostită, o dorință care nu a fost validată, o identitate care nu a fost oglindită, este o formă de exil psihic. Nu pentru că iubirea ar fi greșită, ci pentru că privirea celuilalt, societatea, familia sau chiar propriul sine interiorizat au învățat să o numească astfel.
În psihanaliză, ceea ce este reprimat nu dispare. Se transformă. Se strecoară în vise, în anxietăți, în tensiuni ale corpului, în alegeri aparent inexplicabile. Secretul devine o energie vie, dar blocată, o formă de adevăr care nu a fost integrat. Iar când acest adevăr ține de orientarea sexuală, de dorința pentru același sex sau pentru o formă fluidă a iubirii, conflictul devine și mai profund: între cine ești și cine „ai voie” să fii.
Sunt femei care iubesc femei și simt că trebuie să își fragmenteze sufletul în două: una care trăiește, una care ascunde. Sunt bărbați care iubesc bărbați și învață să își îmbrace dorința în tăcere, ca pe o haină invizibilă. Și sunt oameni care nu se regăsesc în categorii fixe, care simt iubirea ca pe un spectru, dar sunt forțați să aleagă o formă simplificată pentru a fi acceptați.
Epuizarea nu vine doar din secret. Vine din disonanță. Din acel spațiu dintre „ce simt” și „ce ar trebui să simt”. Din efortul constant de a regla expresia, gesturile, privirea, cuvintele. Este o oboseală existențială, nu doar emoțională.
Și totuși, în adâncul acestei tensiuni, există și o formă de frumusețe tăcută. Dorința autentică nu minte. Ea apare acolo unde sufletul recunoaște ceva familiar, ceva viu. Iubirea între persoane de același sex nu este doar un act, ci o întâlnire între două universuri care se recunosc dincolo de normă. Este o intimitate care sfidează regulile impuse și creează propriul limbaj.
Erotismul, în această lumină, nu este doar corporal, este psihic, simbolic, profund. Este dorința de a fi văzut exact așa cum ești, fără mască. De a fi atins nu doar în carne, ci în identitate. De a nu mai ascunde.
Poate că adevărata vindecare nu vine din a „spune secretul” lumii, ci din a nu-l mai trata ca pe un secret în propria ta lume interioară. Din a-l privi cu blândețe, cu empatie personală, fără judecată. Din a-i permite să existe, să respire, să fie.
Pentru că, uneori, ceea ce ne distruge nu este ceea ce simțim, ci faptul că am fost învățați să ne fie rușine de ceea ce simțim.
Și poate că primul gest erotic, în sensul cel mai profund al cuvântului, este acesta: să te lași să fii adevărat. Să fii, fără permisiune!
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir