Dor la distanță
Dorința care tace...
La distanță, dorința nu moare.
Se decantează.
Se adună în straturi subțiri de neputință, până când devine putere.
Te simt fără să te ating.
În corpul meu, dorul nu e doar absență e o prezență continuă, caldă, pulsândă.
E felul în care respirația mea se adâncește seara, e tensiunea din șolduri, e pielea care nu mai e doar piele, ci memorie.
Mi-e dor de tine nu doar cu mintea, ci cu carnea care știe.
Carnea mea te recunoaște.
Știe exact cum ar fi să te primească, cum s-ar deschide, cum s-ar înmuia și întări în același timp.
Există o neputință aici neputința de a te atinge acum.
Și doare.
E o durere lentă, senzuală, care nu distruge, ci sapă adânc.
Dar din ea se naște o forță tăcută: puterea de a rămâne vie în dor, de a nu-mi amorți trupul,de a nu-mi închide focul.
A lupta pentru noi, la distanță, înseamnă să-mi asum dorința, nu să o cenzurez.
Să-mi permit să te vreau.
Să-mi permit să mă simt femeie până la capăt, chiar și singură în patul meu.
Când mă gândesc la tine,
corpul meu nu se rușinează.
Se trezește.
Se arcuiește ușor în interior, ca o promisiune care încă nu a fost împlinită.
Nu e disperare.
E fidelitate erotică.
E dorul care spune: încă sunt aici, încă pot iubi, încă pot dori.
Și știu asta: când ne vom atinge din nou, nu va fi doar sex.
Va fi eliberarea unei tensiuni crescute cu grijă, o întâlnire între două corpuri care au învățat să reziste fără să se stingă.
Până atunci, te port în mine.
Ca foc.
Ca lipsă.
Ca putere.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir