Din rușine, în adevăr

Rușinea transformată în acceptare

Astăzi m-am privit altfel.
Cu mai puțină judecată, cu mai multă înțelegere.
Am înțeles că rușinea mea nu e un semn că e ceva „greșit” cu mine,
ci că în mine există o fântână adâncă de dorință, care vrea să fie văzută… nu reprimată.
Mi-a fost rușine că l-am dorit, dar azi simt altceva: o tandrețe pentru femeia din mine care a îndrăznit să simtă, să viseze, să se ofere în fantezie cu atâta sinceritate.
Trupul meu nu e murdar. Plăcerea mea nu e o vină. Fantezia nu e o trădare a realității, ci o poartă către ceea ce nu îndrăznesc încă să trăiesc pe deplin.
Poate că nu îi voi spune niciodată tot ce simt.Dar mi-o spun mie. Și azi, pentru prima oară, o spun fără să mă condamn.
Nu sunt mai puțin demnă pentru că îmi doresc. Nu sunt mai puțin profundă pentru că mă excit. Nu sunt mai puțin femeie pentru că visez să fiu luată, iubită, pătrunsă, mângâiată.
Sunt, de fapt, întreagă.
Iar acceptarea a început exact acolo unde credeam că e rușinea cea mai mare. În dorința mea. În fantezie. În adevărul nerostit.
Și azi îl scriu. Îl respir. Îl îmbrățișez.
Pe mine.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir