Dialog cu Jung într-o noapte de ploaie

...

— Domnule Jung… de ce trăim?

Plouă încet. Nu e o ploaie liniștitoare. E una care parcă deschide ceva în tine, fără să întrebe. Stau în fața lui și nu știu dacă e real sau doar o parte din mine care a prins voce.

— Întrebarea nu este de ce trăim, îmi spune el calm, privind undeva dincolo de mine. Întrebarea este: ce din tine vrea să trăiască?

— Nu știu… simt doar că totul e obositor. Oamenii aleargă după bani, statut, validare… și la final mor. Care e sensul?

Jung zâmbește ușor. Nu ironic. Mai degrabă… ca și cum ar fi auzit întrebarea asta de mii de ori.

— Sensul nu este dat de lume. Este creat de conștiință. Problema nu e că viața nu are sens, ci că tu nu ești încă în contact cu propriul tău sens.

— Și dacă nu există? Dacă e doar o iluzie ca să suportăm existența?

— Chiar și o iluzie are o funcție psihică, spune el. Dar nu, nu e doar atât. Există ceva în tine care caută întregirea. Eu am numit asta individuare.

— Sună frumos… dar eu simt doar gol.

— Golul nu este absență, spune el mai ferm acum. Este spațiul în care ceva nou poate apărea. Problema este că oamenii se tem de el și îl umplu cu zgomot.

— Dar durerea? Depresia asta… senzația că nu contează nimic?

— Este o coborâre, spune Jung. O coborâre necesară. În mituri, eroul nu găsește sensul pe lumină, ci în întuneric. Tu nu ești pierdută. Ești în proces.

Tac. Plouă mai tare. Simt cum cuvintele lui mă ating… dar și mă irită.

— Și dacă nu vreau să fiu „erou”? Dacă vreau doar să fie mai ușor?

— Atunci vei trăi la suprafață, spune el simplu. Dar ceva din tine nu va fi niciodată satisfăcut.

— Deci trebuie să sufăr ca să am sens?

— Nu trebuie să cauți suferința. Dar dacă ea apare, are ceva de spus. Sensul nu este opus durerii. Uneori se naște din ea.

— Și cum îl găsesc… concret?

Jung se apropie puțin. Vocea lui devine mai caldă.

— Întreabă-te: ce te mișcă cu adevărat? Nu ce „ar trebui”. Nu ce se așteaptă. Ci ce te face să simți că ești vie, chiar și pentru o clipă.

— Și dacă e ceva… intens? Confuz? Poate chiar… tabu?

— Cu atât mai mult, spune el. Umbra ta conține energie vitală. Ce respingi în tine poate fi exact ceea ce te poate transforma.

Respir adânc. Pentru prima dată, nu mai simt doar apăsare. Simt… o deschidere.

— Deci scopul vieții nu e ceva fix?

— Nu, spune Jung. Scopul vieții este să devii cine ești.

Ploua încă.
Dar parcă nu mai era doar apăsătoare.

Parcă… spăla ceva.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir