Depresia unei lumi care a uitat să simtă
Nu cred că depresia este doar lipsa serotoninei. Uneori cred că este lipsa atingerii. Lipsa privirii. Lipsa unui om care să te vadă cu adevărat.
Ne trezim dimineața și primul gest nu este să ne ascultăm respirația, ci să atingem ecranul telefonului. Înainte să ne întâlnim cu noi înșine, ne întâlnim cu lumea virtuală. Primim sute de informații și aproape nicio emoție autentică.
Suntem mai conectați ca oricând și, paradoxal, mai singuri ca niciodată.
În cabinetul terapeutic nu intră doar oameni deprimați. Intră oameni deconectați de la propriul corp. Oameni care au uitat cum se simte liniștea. Cum se simte apropierea. Cum se simte să fie ținuți de mână fără grabă.
Din perspectivă psihanalitică, multe dintre fricile noastre sunt ecouri ale unor răni vechi. Frica de abandon, frica de respingere, frica de a nu fi suficienți, frica de moarte sau de necunoscut nu apar peste noapte. Ele își au rădăcinile în experiențele timpurii și sunt reactivate de fiecare dată când viața ne pune în fața pierderii sau incertitudinii.
Stresul nu este doar despre prea mult de făcut.
Uneori este despre prea puțin de simțit.
Ne petrecem zilele alergând după performanță, iar nopțile încercând să adormim cu mintea încă în alertă. Corpul nostru nu mai știe diferența dintre un pericol real și un e-mail primit la miezul nopții.
Depresia apare uneori atunci când psihicul nu mai găsește sens. Când energia vitală, despre care Freud vorbea ca despre o forță a vieții, nu mai are unde să curgă. Ea nu dispare; se retrage. Se transformă în oboseală, în lipsă de dorință, în tăcere.
Iar dorința nu înseamnă doar sexualitate.
Înseamnă dorința de a trăi.
De a crea.
De a iubi.
De a atinge și de a fi atins.
De a dansa fără motiv.
De a râde până te dor obrajii.
Tehnologia nu este dușmanul nostru. Dar atunci când devine singura formă de relație, începe să înlocuiască ceea ce psihicul are nevoie pentru a rămâne sănătos: contactul uman.
Nicio notificare nu poate înlocui o îmbrățișare.
Niciun emoji nu poate reproduce emoția unei priviri.
Niciun algoritm nu poate înțelege complexitatea sufletului.
Poate că antidotul nu este să fugim de lume, ci să ne întoarcem către corp.
Să respirăm conștient.
Să mergem desculți prin iarbă.
Să ascultăm liniștea.
Să privim omul din fața noastră fără să ne uităm, din cinci în cinci secunde, la telefon.
Să ne permitem să plângem.
Să cerem ajutor.
Să iubim fără rușine.
Pentru că opusul depresiei nu este doar fericirea.
Poate că opusul depresiei este prezența.
Prezența în propriul corp.
Prezența în relații.
Prezența în clipa aceasta.
Iar când omul se întoarce cu adevărat la sine, începe încet să descopere că viața nu i-a luat capacitatea de a simți. Doar a acoperit-o cu straturi de grabă, frică și zgomot.
Poate că vindecarea începe în momentul în care avem curajul să întrebăm, nu „Ce este în neregulă cu mine?”, ci „Ce parte din mine a rămas prea mult timp nesimțită, neascultată și neiubită?”
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir